Școală, familie, comunitate locală. Și încredere

În clasa a șasea, am scris primul referat. Avea vreo cinci-șase pagini A4 și la final bibliografia. Atunci am învățat cum se pune într-un anumit stil bibliografia la final. E drept că o atracție anume aveau și notele de subsol pe care le întâlneam în diferite cărți, dar pe respectivele am început să le folosesc mai târziu. Practic, ABC-ul unei lucrări academice corecte l-am învățat în școala generală.

Prin clasa a V-a, am avut prima luptă cu temele de vacanță, probabil unul dintre puținele acte de dezobedință școlară. Făcuse aproape jumătate din temă, dar mi-a prins foarte bine, în sensul că nu am prea multe dubii acum dacă am conjugat corect un verb.

Mi-au plăcut întotdeauna careurile și discursurile oficialităților de la început de an școlar. Întotdeauna erau reamintite regulile de circulație și de bună conduită în incinta școlii, de fiecare dată erau amintite ultimele realizări ale școlii, dar și prioritățile pentru următoarea perioadă. Era un moment în care vedeai cine venise în prima zi de școală și o bună revedere cu mulți colegi. La momentul respectiv, nu aveam grupuri pe Facebook sau pe WhatsApp, dar nu cred că are vreo relevanță când ți se reamintesc niște norme sau niște idei. Unele discursuri erau chiar motivaționale, iar altele super plictisitoare.

Astăzi, începe un alt an școlar nou, unul care marchează viața a milioane de cetățeni români. Mi-au plăcut atât discursurile ținute de prim-ministrul Dacian Cioloș, cât și cel ținut de președintele Klaus Iohannis, însă mi-aș dori mai multă implicarea pe arii ce țin de dezvoltarea infrastructurii școlare și salarizarea profesorilor, mai ales cei din ciclul inferior. Din punctul meu de vedere, primii pași și ceea ce se întâmplă în învățământul obligatoriu ar trebui să fie prioritari. Clasa zero, școala altfel, școlile profesionale sunt niște pași importanți spre repararea sistemului educațional.

Mi-au plăcut discursurile celor doi lideri români pentru că au amintit de o serie de valori, iar educație este una. Meseria este alta. Munca. Experimentarea este alta (și pot lega asta de mitul peșterii). Libertatea. Corectitudinea. Încrederea. Colaborarea. Și competiția. Sunt câteva dintr-un lung șir pe care îl poate observa oricine într-o scurtă pauză de contemplare.

Școală, familie, comunitate locală. Și încredere

Nexusul școală – familie – comunitate locală ar trebui să aibă cel mai mare rol în conturarea activităților membrilor săi, ghidat de o serie de principii largi, de interes național și european. Prin comunitate locală mă refer atât la autoritățile publice locale și județene, cât și mediu de afaceri local și la societatea civilă.

Acolo unde toate aceste trei elemente funcționează, există și rezultate, rezultate însemnând tineri bine integrați, cu perspective, cu acces la piața muncii, deci formați pentru nevoile pieței muncii, conștienți de potențialul pe care îl au și de nevoia formării continue. Unii vor avea rezultate la olimpiade și concursuri, alții se vor remarca prin implicarea cetățenească și prin pasiunile pe care le au. Solidaritatea trebuie cultivată, iar în momentul în care unul dintre cele trei elemente este nefuncțional celelalte două trebuie să fie capabile să îi ia locul.

Toată lumea vorbește de nevoia de investiții în educație, însă întreg acest ecosistem are nevoie de sprijin. Familia. Dacă o familie întâmpină dificultăți, cu mici excepții, și copilul/elevul/tânărul va avea anumite constrângeri. Este foarte dificil pentru comunitatea profesorilor dintr-o școală să repare aceste probleme fără implicarea comunității. Și invers e valabil. Comunitatea locală trebuie să fie și interconectată cu ce se întâmplă în afara ei, dar să fie capabilă să se definească prin anumite valori și să recunoască că dincolo de existența sa este nevoie și de o amprentă pe care să o lase atât membrilor, cât și viitorului. Iar școala nu trebuie privită doar ca un furnizor de educație și formare profesională, ci și de încurajare și supraveghere a parcursului copiilor și tinerilor.

În multe locuri, în tot acest peisaj, lipsește încrederea. Încrederea în capacitatea că cele trei fronturi pot conlucra. Încrederea în asigurarea egalității de șanse, de oportunități pentru toți elevii. Încrederea într-un sistem de siguranță care poate oferi ajutor atunci când este nevoie. Încrederea în ziua de mâine. Când încredere nu e, nimic nu e. Elevi și profesori fără motivație, comunitate locală lipsită de orizonturi, familii nefericite sau indolente.

În acest sistem este nevoie de mulți pași. De exemplu, este nevoie de o listă de lectură diversificată (mă uitam acum câteva săptămâni pe lista propusă pentru clasa a IX-a de liceul pe care l-am absolvit, o listă care cuprinde nu mai texte ficționale și nonficționale, vechi și noi, ci și capodopere cinematografice europene și universale), de oportunități de a ieși în lume (sunt mulți elevi în România care nu au văzut un semafor în realitate până la 14 ani și foarte mulți care nici la facultate nu au văzut că există mulți elevi care în România nu au văzut un semafor în realitate până la 14 ani), de a găsi modele, de a promova alternative și soluții inclusiv în locurile mai retrase și pentru responsabilizare (felicitări aici pentru evenimentul „Sistem ca pe Ferentari”).

Și transportul public gratuit pentru elevi (inclusiv în vacanță și indiferent unde am domiciliul, atât timp cât există calitatea de elev) este necesar, dar alături de câteva măsuri de responsabilizare: prezența la ore, deținerea unei legitimații de transport și nu numai. Și să nu uităm de nevoia unei vacanțe mari mai mici. Nici salariile decente pentru cadrele didactice și personalul administrativ și auxiliar din unitățile de învățământ nu trebuie neglijate.

Lista cu măsuri necesare este mare și nu este ieftină: de la soluții pentru petrecerea timpului liber și redefinirea modelului de asistență socială până la modul în care se fac diferite discipline, precum orele de dirigenție, educație civică și educație muzicală, etc.

În încheiere, mi-aș dori ca noul an școlar să sprijine elevii și învățătorii, să ducă mai departe sau să renască acele metode prin care încrederea și responsabilitatea, corectitudinea și perseverența să fie piloni ai ceea ce numim sistem educațional, dar și pentru cetățeni. Și reamintesc cele trei cuvinte magice: școală, familie, comunitate locală.