A fost odată ca niciodată un călător legendar…

Se antrenase în cele mai aprige condiţii din România şi visa foarte mult. Ţelurile sale nu aveau limite şi nici acum nu au, motiv pentru care a ales să povestească ce a însemnat pentru el spiritul Dropped.

Ştia că fiecare experienţă, că fiecare călătorie îl face mai puternic şi dorea să dovedească că cerul este limita. Şi a început să urce pe altitudine, atât la propriu, cât şi la figurat. Şi a făcut asta… o singură dată, căci a preferat călătoriile în latitudine şi longitutine pe urmă. Desigur, nu a făcut faţă unor condiţii extreme marca Heineken The Voyage în Maroc, fiind luat din mediul său şi supus unor situaţii cu totul neaşteptate:

Şi nici nu a ajuns în zona asiatică, surprinzător, şi nu a trebuit să exerseze tehnicile esenţiale de supravieţuire învăţate urmărind… celebrele episoade de pe Discovery Channel, fiind ajuns în Cambodgia:

Nici nu a fost nevoit să facă faţă zonei subpolare din Alaska, la celălalt capăt al lumii:

 

Acest călător nu era instructor yoga, motociclist sau ospătar, ci elev. Pe vremea respectivă a învăţat ce înseamnă să crezi în tine şi în valorile tale, ce înseamnă să mergi pe teren accidentat, urcând peste 1100 de metri în altitudine pe timp de vară, fiind înconjurat, cel mai mult, de pajişti alpine.

Prima dată a renunţat. A renunţat după o treime din drum şi i-a părut rău, astfel încât s-a întors şi a doua oară, la fel de neadecvat echipat. S-a trezit de dimineaţă, a luat micul dejun, 4 litri de apă, şi-a pus pălăria şi a început călătoria. Pe la 21 seara s-a întors înapoi. Aş spune mort de oboseală, dar aş exagera, căci feelingul de acolo merita tot efortul.

Şi a plecat prin Munţii Rodnei, în tânăra România, spre a-i vedea frumuseţile, chiar dacă o ploaie periculoasă se anunţar, iar crestele munţilor erau deasupra norilor. Ineditul a poposit în mintea şi sufletul tânărului călător.

A urcat, a urcat şi a continuat să urce. Legenda se năştea şi nu ştia ce l-ar putea aştepta la fiecare pas. Unii renunţau, alţii se luptau cu visul de a ajunge cât mai departe. Din nou, unii renunţau, iar alţii provocau noi frici, amintind de creaturile care ar putea să iasă din văgăuni.

Nu a întâlnit viperele sau monştrii din legende, a trecut cu bine peste potecile înguste care aveau prăpăstii lângă ele, dar a întâlnit o herghelie de cai sălbatici, probabil cea mai frumoasă pe care avea să o vadă până în prezent, trei ani mai târziu.

Iar călătoria a continuat mai departe, mai departe şi mai departe. Până la jumătatea drumului, (o să folosesc persoana I de aici) am mers în spate, iar apoi, captivat de descoperiri şi de momentele de glorie made in Carpaţi, am trecut înainte. Ajunsesem să mă simt ca acasă, în timp ce călătoream pe meleagurile vrâncene de munte şi deal. Deja nu mai era nicio diferenţă, în afară de cea peisagistică. Am mers, am mers, am trecut în faţă şi nu îmi vine să cred că încă îmi amintesc fiecare moment. Îmi dau seama că trebuie să mai iau parte la provocări de acest gen, fără să ştiu ce mă aşteaptă sau despre care să am o vagă impresie.

După lupte seculare cu monştrii înăţimilor, am găsit şi cel mai frumos peisaj văzut până acum. Mi-am dat seama că cele 10-12 ore de traseu în care am descoperit ce înseamnă o adevărată febră musculară au meritat tot efortul.

So, here we are. Mai multe cuvinte despre această experienţă inedită nu am. Poate că… faptul că am descoperit că muntele este un prieten la înălţime pentru călători legendar şi nu numai.

În mod normal, ar trebui să merg mai departe cu formula de încheiere a basmului, dar fiind real, închei printr-un simplu: “Mulţumesc pentru lectură!”.