Universitatea românească nu are rușine

În luna mai, un rector de la o universitate din Iași își anunța cu mândrie colegii din județeana de partid că 220 de studenți ai universității pe care o conducea s-au alăturat partidului. Într-o analiză personală, aș spune că nu este o încălcare a principiului autonomiei universitare, deși Ministerul Educației pare să susțină opusul. Tinerii, din momentul în care au împlinit 18 ani, să liberi să se asocieze oricărui partid politic doresc. În România, opțiunile politice pe care și le doresc și care pot fi disponibile care organizații politice legal constituite sunt limitate prin lege, tot personal însă având o viziune maximalistă asupra participării politice. Sunt lua parte la evenimente politice cu mult înainte de 18 ani, motiv pentru care mi se par și aberante inițiativele de blocare a accesului la social media pentru tineri sub anumite vârste în condițiile în care, ca cetățeni, au nevoie de acces la informația disponibilă acolo pentru a putea participa democratic în societate. Participarea politică a tinerilor nu este o problemă.

Problema apare în momentul în care discutăm de folosirea universității ca instrument de politică partizană. În cazul mesajului rectorului de la universitatea respectivă din Iași comunitatea universitară era acaparată de interesele politice de partid. Nu este o noutate. Această acaparare de către partide a universităților are o lungă tradiție în România, cam de la înființarea acestora. De fiecare dată, universitățile românești s-au dat după putere, deși menirea universităților este inclusiv de a controla puterea și de a o supune răspunderii publice și chiar politice. În momentul în care un rector decide că recrutarea membrilor de partid la instituția publică pentru lucrează este un demers cu care se poate lăuda la partid, această menire a universităților nu mai există.

Desigur, se poate spune că peste tot în România sunt astfel de practici: rectori deputați la partide, miniștri care fac rocada și care sunt rectori în funcție de cine și cum e la putere, comunități universitare pioase față de autoritatea politică din universitate și din afara ei și nu față de autoritatea epistemică, politicieni recrutați profesori după ce își încheie mandatele și cărora le este oferită o plasă de siguranță, promovări în cadrul universităților pe linie de partid, proiecte de cercetare care servesc unor priorități politice greu justificabile, asocieri extra-universitare ale universităților care sunt departe de interesele de instituție universitară, și lista poate continua. Doar că în cazul acesta situația este un pic diferită întrucât rectorul are o anumită autoritate și legitimitate în comunitatea universitară, implicit influență în deciziile pe care le pot lua tinerii cu privire la adeziunea la un anumit partid, de aici și problemele.

Mai mult, dincolo de menirea universităților de a controla puterea, în principal pe baza cunoașterii științifice pe care își fundamentează existența, apare o întrebare legată de pluralism politic. Vorbim de sute de tineri afiliați partidului în care este rectorul în acest caz; sunt sute de membri ai comunității universitare care pot inhiba libertatea academică, libertatea de exprimare, libera asociere, și pluralismul politic mai ales în mediul universitar prin apartenența la un partid politic. Ce șanse au tinerii cu alte viziuni politice să denunțe propagarea unor mesaj politice partizane în cadrul universității în momentul în care comunitatea este afiliată preponderent acelui partid, iar rectorul deține autoritatea asupra lor atât din prisma conducerii administrative a universității, cât și la catedră și la partid? Și nu doar cu alte viziuni politici, ci inclusiv cei dintre cei care au depus adeziunea.

Am căutat să văd poziția Consiliului Național al Rectorilor (CNR) pe această temă. Nu am găsit nimic. Consiliul Național al Rectorilor este o formă fără fond de câțiva ani în România, mai ales după ce a fost la rândul său acaparat de interese partizane – în principal pentru că cei mai mulți rectori sunt afiliați celor două partide, PSD și PNL, iar conducerile universităților la fel. CNR-ului nu îi mai merge nici site-ul, iar ultima postare pe care o găsisem pe Facebook fusese de prin 2025, deci nimic de actualitate și nimic pe tema aceasta. Mai există Comisia Națională de Etică a Managementului Universitar, însă nu am găsit informații publice cu concluziile pe vreun site oficial, deși articolul de presă de mai sus spune că s-ar fi reunit în urmă cu câteva zile; dar la fel ca în cazul criticii față de poziția Ministerului Educației, nu văd situația ca fiind una de prozelitism politic. Problemele principale sunt cele expuse de mai sus: universitata românească justifică puterea politică sau sunt un instrument al ei, nu o controlează, nici măcar în cazurile în care dovezile științifice sunt foarte clare.