Un răspuns comentariilor nativiste

Un răspuns comentariilor nativiste

Un val de comentarii a cuprins spațiul public din România ca o reacție la sprijinul oferit de o parte a societății și statului refugiaților ucraineni. Ideea acestora poate fi sumarizată printr-o așa-zisă ipocrizie a solidarității arătată în cazul refugiaților față de sprijinul uzual lipsă pentru sărmanii României. Tehnica jumătății de adevăr este folosită în acest caz, însă o jumătate de adevăr percutantă, căci reflectă o realitate: nivelul solidarității sociale și al generozității din România este una dintre principalele bariere în calea bunăstării colective. Este necesar un răspuns acestui val, recunoscând că, într-adevăr, există o problemă socială în România, însă care nu se află într-un joc de sumă nulă.

În primul rând, vorbim de un val natural de refugiați, administrat în mare parte conform dreptului internațional, așteptărilor politice și comportamentului moral. Bărbații luptă pentru Ucraina, femeile și copiii au libertatea să fugă de opresiune unde doresc. Ucraina este obiectul unui război de distrugere și se apără în mod legitim. În același timp, distrugerile sunt reale, la fel și amenințarea, prin urmare sprijinul pentru refugiați este o obligație justificată nu doar legal, ci și etic, căci țara acestora, pentru că a lor conducere politică a manifestat o voință exacerbată de apropiere de modelul democratic occidental, este acum teren de antrenament pentru armamentul armatei Rusiei. Putem aduce în discuție situația minorităților din Ucraina, inclusiv dreptul românilor de a folosi limba română în Bucovina de Nord sau necesitatea de minoritatea rusă din Donbass să nu fie supusă bombelor grupărilor neofasciste ucrainene, însă, dincolo de aceste situații punctuale intolerabile, avem realitatea unui stat sub radarul bombelor, cu o armată de ocupație pe teritoriul ei definită ca o „operațiune militară specială” cu niște obiective specifice, pe care le îndeplinește. Așadar, este o datorie morală să oferi un sprijin pentru refugiații ucraineni, să luptăm contra nihilismului, acum când se confruntă cu o tragedie. Și recunoașterea tragediei, dincolo de realitatea războiului, este partajată în raport cu refugiații nu doar de România și Polonia, ci și de Rusia.

Reacția reflectă și o anumită superioare, chiar dacă vine tocmai din locul de unde, fără niciun război, fără nicio agresiune externă, tot are în ultimele două decenii o migrație mai mare decât cea ucraineană și, adesea, o migrație permanentă în afara țării. Pot fi ridicate câteva întrebări în acest caz. Prima, de ce avem atât de mult succes încât pleacă toată lumea din țară și, a doua, de ce refugiații ucraineni încearcă să scape cât mai repede de România. Locul de muncă este primul reper pentru permanentizarea statutului migrantului într-o localitate. Sedentarizarea este un proces dificil, dar este facilitat de această posibilitate. Tocmai acele companii de pe piața românească care oferă un sprijin de moment posibil mai ușor posesorilor de pașapoarte ucrainene pe fondul acestei crize oferă un sprijin imens pentru reținerea acestor persoane în România. Este un demers dificil, uneori greu de acceptat, deși fals, dar este cam singurul lucru care permite integrarea acestor persoane în România. Este fals atât acest demers, căci vine masiv pe fondul unei tragedii, dar este falsă și neacceptarea, căci ai un cadru legal și instituțional care garantează drepturi egale și care, dincolo de orice, pune în prim-plan cetățenia. Și de la a critica sprijinul, uneori poate oferit într-un mod caricatural, la a crea un mediu care să descurajeze integrarea acestori persoane în societatea românească este un pas ușor de făcut. La final, pierdem tot noi, fie că gândim într-un mod solidar sau utilitar.

Ajung astfel la al treilea punct de subliniat pentru a răspunde unor demersuri nativiste. Sper ca antropologii și sociologicii să se bucure de oferta pe care au primit-o de la domnul Putin pentru a face niște analize privind concepțiile imigranților care sosesc în România. Un punct relevant este toleranța, în toate ipostazele sale, căci este important ca integrarea acestora să se facă într-un mod care să corespundă atitudinal populației din noi comunități. Este important, de exemplu, să nu ne trezim cu proteste ucrainene după încetarea conflictului față de un spectacol Lacul Lebedelor la Opera Națională, să nu ne trezim cu demersuri de scoatere din programa școlară a autorilor ruși sau să vedem episoade de vandalizare a mormintelor soldaților sovietici ori tensiuni etnice cu minoritatea etnică rusă din România. Din nou, avantajul este că legea este încă de partea unei abordări civice a conviețuirii în societatea românească, dar această abordare s-a dezvoltat cu greu și au fost multe încercări de deturnare a sa, cum este cazul demersurilor Coaliției pentru Familie. Există un risc de viitor ca formarea unor grupuri de interese pro-ucrainene să încerce să captureze anumite puncte de pe agenda politică. Cu siguranță există o pluralitate de opinii și la nivelul ucrainenilor, cu valori și patimi politice, sociale, economice, culturale variate, asemenea oricărei populații, însă este nevoie să le cunoaștem pentru a putea identifica în mod adecva oportunitățile și amenințările integrării, căci vor trebui create o serie de planuri pentru gestionarea acestora. Nu vrem, de exemplu, chiar dacă profilul inițial al migranților nu indică acest lucru, instigatori la violență sau vectori ai radicalizării extremiste și violente, ori care să incite la ură pe fondul acestor evenimente.

În final, problema generozității/solidarității este mult mai complexă. Argumentele deontologice, integraționiste și atitudinale pentru sprijinirea acestora nu sunt doar pozitive, căci există și contraargumente, și nici nu sunt singurele. O discuție separată avem la nivel economic, alta la nivel de securitate, încă una ce ține de ordine publică, nu mai vorbim de anticiparea tensiunilor din societate în câțiva ani, în funcție de numărul de cetățeni români de etnie ucraineană ajunși în România pe acest val.