Tichetele nu vor iefteni prețul la lapte

Tichetele nu vor iefteni prețul la lapte

Editorialiștii de la Ziarul Financiar constată că laptele din România este mult mai scump față de laptele pe care îl găsesc cetățenii europeni din Franța, Belgia sau Polonia pe rafturile din magazinele la care merg aceștia. Nu este o noutate, ci o constatare pe care am avut-o și eu de vreun deceniu, fie că vorbim de Belgia, Elveția, Londra sau unele dintre cele mai scumpe landuri germane. Reflectă o problemă semnificativă pentru întreaga populație, iar soluțiile false vehiculate în spațiul public sunt chiar nocive, ducând chiar la continuarea acestei spirale. Chiar și ideile de ajutor pentru populație, unde mă aștept chiar la o tichediată pentru lapte, pe modelul cartelelor din perioada regimului comunist sau restricțiilor cantitative impuse de magazine în timpul pandemiei, căci tot este la modă acest mod de înjosire a populației de dragul comisioanelor, abundă de populism.

Motivele principale sunt legate de descurajarea producției, procesării și comercializării laptelui, plecând de la deficiențe ale politicilor publice.

Aceste politici duc să avem situația actuală, de care profită doar câțiva producători industriali, prea puțini pentru 19 milioane de rezidenți, și mai mulți importatori și distribuitori. Pe termen lung, însă, vor fi și aceștia afectați, căci o producție descurajată înseamnă reducerea ofertei actuale și viitoare, iar neîndestulare și inaccesibilitatea unui produs de bază va duce la schimbarea obiceiurilor de consum, mai devreme cu tichete, mai târziu fără. Trecem peste aberația la care ajungem prin aceste politici prin intermediul cărora devenim din ce în ce mai necompetitivi în acest sector, deși, la prima vedere, avem condițiile pentru a arunca laptele pe străzi asemenea francezilor și belgienilor ieșiți la proteste.

România – 2,5% din producția de lapte a UE, în scădere cu 10 la sută în doar șapte ani

Uniunea Europeană a produs 161 de milioane de tone de lapte brut în 2021, producție dominată la mare distanță de producția de lapte de vacă. România are, în acest volum, o cotă de aproximativ 2,5%. Olanda, cu o populație similară, deci un consum minim cel puțin similar, produce 9%. Spania, Irlanda, peste 5%. Lăptăria Uniunii Europene este de departe Germania, cu 22% din producție, urmată de Franța, cu 16%. Irlanda, cu o populație de aproape patru ori mai mică decât România, produce 6,2% din laptele UE. Austria, cu o populație jumătate față de România, produce o cotă similară din laptele UE. Unii s-ar putea să producă în exces, era o logică a cotelor la lapte în primii ani de Uniunea Europeană, dar, la nivel internațional, este un deficit de lapte. Oricum această temă, a excesului/deficitului de lapte la nivel internațional este un val peste problema de natură internă. În plus, eliminarea cotele de lapte în 2015 a facilitat modernizarea acestui sector și creșterea producției.

Una dintre probleme este că producția de lapte, după 2014, în România, a urmat un trend descendent, pierzând aproximativ 500.000 de tone de lapte. Astfel, în șase-șapte ani, producția de lapte a României a scăzut cu circa 10%.

De altfel, apar niște întrebări interesante în privința acestei evoluții: cât de eficiente au fost intervențiile publice în domeniu, cu miliarde de euro aruncate, când ai reușit să obții scăderea producției și creșterea prețurilor la niveluri despre care o mare parte a consumatorilor ar spune că sunt nesustenabile. Cum a evoluat productivitatea acestui sector, interesant fiind la nivel industrial, fără a introduce în discuție producția de subzistență unde, după cum spunea și un fost comisar pe agricultură, pe bună dreptate, producția de subzistență, de secol 19, salvează și asigură multe vieți în România? (Editare ulterioară: Profit.ro scrie despre faptul că suntem pe ultimul loc în UE la acest capitol).

Tendința multor state europene este de a crește producția de lapte.

Cum stăm în comparație cu alți producători europeni de lapte? Producția în Belgia a crescut cu 21%. Probabil au scăzut și costurile de producție acolo, ținând cont de progresul tehnologic, cu câștiguri de eficiență. Și Polonia a crescut producția de lapte cu 15% între 2014 și 2021. Germania și Franța au avut producții relativ stabile, dar aici sunt alte instituții care intervin și care mențin această situație, pe lângă faptul că vorbim de piețe saturate. Cu vreo 22% a scăzut și producția de lapte din Austria. Creșteri sunt înregistrate și în alte economii, precum Ungaria, Grecia și altele. Cadrul general al politicii în acest domeniu este similar, dar avem totuși aceste rezultate.

Nevoia de a corecta modul de intervenție în sprijinul investițiilor productive

Mai departe, există niște probleme instituționale semnificative care descurajează investițiile în acest sector.

În primul rând, există o discuție largă despre capacitățile de procesare și depozitare. Există câțiva producători și procesatori care fac o treabă minunată, dar sunt doar câțiva. Este foarte bine că reușesc să reziste pe piață și să facă și profit. Restul au mari probleme, nu reușesc să scaleze.

Apoi, nu poți, în 2023, să încurajezi producția de lapte pe modelul programului „tomata” (sau cum se numea). Din păcate, nu poți să faci intervenții în acest domeniu pe acest model. Subvențiile mici și dese nu sunt garantul marilor succese, după cum vedem cu scăderea producției de lapte. Politica în acest domeniu trebuie să preia câteva caracteristici de la nivelul politicii industriale. Însă este nevoie de câteva lucruri importante: piață, birocrați, și instituții. Birocrații pot fi importați și responsabilizați, piața poate fi educată, dar instituțional este nevoie de capacitatea de a proiecta și reglementa adecvat, ceea ce nu se poate face cu influențe externe sau cu o pregătire inadecvată a factorilor responsabili.

YouTube nu produce lapte, nici videochatul, nici tichetele

A doua problemă ține de modul de intervenție.

Cu excepția unor mari investiții, greu de crezut că se poate face așa ceva în industria laptelui, din motive bine întemeiate (altă discuție), avem o mare problemă cu descurajarea investițiilor productive într-un context național cauzat de scăderea ofertei și internațional și mai tensionat (doar să vedem cursa tehnologizării și perturbările unor lanțuri internaționale de aprovizionare).

Problema de bază este când descurajezi prin instituții / reguli naționale, cum sunt unele aferente politicii fiscale, investițiile productive, sau cu potențial de a deveni productive, ori pe cele pe care le ai și le poți sprijini în a-și crește productivitatea ori competitvitatea locală și internațională, fără a încuraja zombie.

Concret, comparativ, este de-a dreptul absurd și contraproductiv să ai un regim fiscal în care un creator de conținut pe YouTube sau o firmă a unui influencer pe Facebook să beneficieze de un regim fiscal care asigură pentru serviciile pe care le oferă obligații de contributivitate la nivel de taxare și impozite similare ce tind spre zero, extrem de regresiv, în timp ce un antreprenor care vrea să facă o mini-fabrică de procesare a laptelui să fie îngropat în birocrație și taxe încă de înainte de a începe. În Europa, în SUA, în China, în Rusia, cu excepția câtorva state africane, nu este posibil să ai așa de mare regresivitate, corelată cu regimul aplicabil persoanelor fizice.

În final, sunt multe de dezbătut pe această temă, dar este important de recunoscut că 1. este o problemă structurală, 2. cauzele problemelor actuale țin de politicile publice incoerente, și 3. este o problemă internă, dovedită de evoluția producției și impulsionarea sa.