Se poate ca 54 000 de studenți să aibă drept de vot în alegerea rectorului

Se poate ca 54 000 de studenți să aibă drept de vot în alegerea rectorului

După o perioadă de câteva săptămâni, am verificat actualizările care mi-au venit de adresa de e-mail din perioada în care am fost student la Universitatea din Granada. Încă mai primesc notificări și mă bucur că văd, de fiecare dată, că se poate ceea ce la noi este imposibil.

Votul universal real ponderat

În cazul acesta, vorbim de votul universal în alegerea rectorului. Aproximativ 54 000 de studenți din cadrul Universității din Granada au avut drept de vot în alegerea rectorului. Au candidat două persoane, prima profesoară rector din istoria Universității din Granada fiind aleasă cu aproximativ 67% din voturi.

Procesul a fost transparent, toate informațiile fiind publicat în timp util pe site, inclusiv numeroase date la final despre desfășurarea procesului. Mai mult, cei doi candidați, profesori cu experiență în cadrul universității, și-au făcut o adevărată campanie. Au contactat studenții și le-au trimis platforma lor electorală, i-au invitat fiecare la dezbateri separate pe baza platformelor propuse, au fost activi în social media: site de campanie (link 1, link2), pagini facebook (link 1, link 2) și conturi de twitter (link 1, link 2).

Fiind un oraș universitar, din timp s-au făcut face cereri pentru rute speciale de autobuz pentru alegeri și pentru accesibilizarea sistemului de vot pentru studenții cu diferite deficiențe.

Pe 27 mai, Universitatea a găzduit alegerile. A fost folosit un sistem de vot universal ponderat, în care voturile studenților reprezentau 25%, voturilor profesorilor universitari doctori cu contract permanent cu universitatea 55%, personalul administrativ vreo 12% și restul personalului (profesori, cercetători asociați, etc.) diferite procente până la 100%.

Din 54 000 de studenți cu drept de vot, au mers la urne aproape 11 500. Dacă procentul de participare în rândul studenților este în jur de 20%, în cadrul profesorilor acesta se plasează aproape de 90%, votând vreo 2000 de profesori din aproximativ 2400. Desigur, veți spune că cei 20% din 25% nu înseamnă prea mult. Ei, bine, vorbim de un 5% important și, dacă prezența ar fi fost mai mare, vocea studenților ar fi fost aproape de 25%. Cu 25% din voturi aparținând studenților, este greu de spus că nu contează.

În România, legea nu permite votul cu adevărat universal, nici măcar ponderat: votul universal convețional

Dar apreciez că este vorba de 25% în urma unui vot universal, chiar dacă ponderat, și nu cum este în articolul-glumă din Legea Educației Naționale care stabilește „votul universal, direct și secret al tuturor cadrelor didactice și de cercetare titulare din cadrul universității și al reprezentanților studenților din senatul universitar și din consiliile facultății”1, ca alternativă la concursul public.

Că tot veni vorba de alegerile din România, avem o lege a educației care se contrazice singură. Pe de o parte vorbește de egalitatea membrilor comunității academice și, pe de altă parte, exclude studenții din egalitatea membrilor comunității academice, fie prin diminuarea rolului lor în alegerea conducerii universității, fie prin programul activității de la secretariat în care, în unele universități, studenții sunt parte a programului cu publicul2. Gluma cu comunitatea academică și cu apartența este preluată în suficiente carte universitare, dar nu intru în detalii.

Așadar, sunt două modalități permise de legislația românească pentru alegerea rectorilor universităților de stat și particulare3: concurs public pe baza unei metodologii aprobate de senatul universitar și conforme cu legea și prin votul „universal” al unei părți restrânse a comunității academice. În suficiente cazuri, universitățile românești nici nu sunt transparente în privința procedurilor. În numeroase cazuri, jocurile sunt făcute de dinainte. Până la urmă, cei x% din reprezentanții studenților nu pot schimba mare lucru, mai ales că vorbim, în cazurile fericite, de 15% în care studenții contează, asta când e aleasă varianta cu vot universal. Despre cea cu concurs public nu vorbesc, iar argumentele sunt cunoscute și amintite des în spațiul public.

Exemplul SNSPA, cum îmi e mai cunoscut

În cadrul SNSPA, lucrurile sunt relativ transparente, deși se poate și mai bine. Pe site sunt publicate hotărârile senatului, procedurile, electorii, informații cu privire la dezbaterile publice organizate în cadrul facultăților pe aceste teme. Mai întâi, se va vota procedura de alegere a rectorului. 180 de persoane (cadrele didactice – conferențiari, profesori, asistenți, lectori, preparatori – și studenții reprezentanți – în consiliile facultății și în senat – ) aleg modalitatea de desemnare a rectorului între variantele propuse de lege. Practic, 180 de persoane aleg dacă rectorul va fi ales de cele 180 de persoane sau prin concurs public. Nu vorbim de 25% reprezentare studenți, nu vorbim nici de vot universal.

Și de unde vine schimbarea?

 

Problemele la nivelul țării și chiar la nivelul Bucureștiului sunt mult mai mari. Ne mai întrebăm de ce studenții nu contestă decizii, nu sunt informații, nu știu nici cine sunt cei care iau deciziile în facultate și nu numai. Ei, bine, structural, sunt împiedicate aceste acțiuni.

Dar ceea ce mă dezamăgește cel mai mult intră la categoria „ipocrizie universitară (din partea studenților)” marcată prin:

• dezbateri și consultări simulate cu privire la sistemul universitar;
• lipsa unei preocupări adevărate față de calitatea mediului universitar;
• campanii de informare și de advocacy făcute după ureche și de formă;
• poziții de complicitate din partea organizațiilor reprezentative studențești;
• simularea reprezentării studențești de dragul politizării.

Schimbarea e departe. Mai sus, am prezentat un model bazat pe un caz relevant din Andaluzia, Spania. În octombrie, publicasem pe blog un articol cu câteva zeci de mii de studenți protestând pentru o educație universitară gratuită. În România, nici măcar 2000 nu sunt scoși în stradă de cei care ar trebui să facă asta. De ce? Păi, hai să analizăm legitimitatea lor. În 2010, în Londra, Uniunea Națională a Studenților a scos vreo 50 000 de studenți în centrul orașului, din ce îmi amintesc. Și am luat două modele aproape complet diferite în privința reprezentării studenților și implicării acestora în luarea deciziilor la nivelul universității. În România, nu cred că a mai văzut cineva proteste studențești relevante în București în ultimii 15 ani. Culmea, sunt aceleași cămine din anii ’70 cu upgrade – internet, aceleași cantine, aproape aceleași condiții din facultăți4…

1. Legea Educației Naționale 1/2011, art. 209, 1(b) [↩]
2. nu sunt exhaustiv aici [↩]
3. de ce trebuie să dicteze legea cum trebuie să fie aleși rectorii universităților particulare, ținând cont că sunt două metode deficitare propuse? [↩]
4. am zis acum câteva săptămâni că voi publica un articol cu perle spuse de reprezentanții studenților celei mai mari universități din țară, dar nu am avut timp până acum [↩]