Marea divergență

Marea divergență

România democratică nu a avut un moment fondator. Separarea creată de Revoluția din 1989, dincolo de schimbarea de regim politic, nu a fost completată de ceea ce a urmat, dovedit de evaluările asupra democrației românești din ultimii 30 de ani, ajungând în unele analize, din nou, în zona de regim hibrid.

Zbaterea în tranziție continuă să fie tema principală, deși decalajul dintre noi și alte țări care au părăsit dictaturile pare să nu fie acoperit din perspectiva exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, fie ele politice, civice, sociale, economice sau culturale. Deși între România și Spania sunt doar 14-15 ani de între colapsurile dictaturilor, nu se poate vorbi de atingerea de către România a unui nivel al democrației similar celui al Spaniei în 2007 sau 2008. Politic, situația este chiar mai complicată, în 2020 ajungând la putere un guvern susținut, în unele momente, de 90% din Parlament, reunind toate formațiuni politice care își au originea în aceleași punct. Tendințele autoritare din ultimii ani au cuprins încercări de limitare a liberei asocieri, a dreptului la protest, a dreptului la informare, printre altele. De exemplu, în cazul dreptului la informare, încercările au fost variate, de la suprimarea unor publicații online prin comanda unui grup de necunoscuți la cumpărarea din fonduri publice, direct și prin intermediari, a publicațiilor locale și centrale. Problema depășește granițele, căci este consemnat declinul democrației în Europa Centrală și de Est în ultimii zece ani, însă sunt particularități. Cultural, statul are încă o problemă în a recunoaște că românii, maghiarii și alte minorități au o istorie partajată în multe teritorii din Transilvania. Deși vorbim de greve în educație, nu știu în câte locuri se discută despre aceste întrepătrunderi pe unele teme, cum este istoria, dar mai sunt și altele, în particular tot ceea ce este în afara STEM. Instituțional, există un decalaj semnificativ de dezvoltare. Puține instituții și-au creat procese interne și au un cadru normativ care le permit să se adapteze misiunii publice. Dar despre ce misiune publică putem vorbi când sunt atâtea probleme de dezvoltare organizațională la nivelul acestor instituții?

Marea divergență aduce în discuție faptul că există grupuri cu interese concurente în societate. În acești 30 de ani, rețeta a fost unidirecțională – democratizare, NATO, Uniunea Europeană, fonduri europene, pluripartidism și vedem ceea ce iese. Ar fi ușor mai departe, dacă discuția ar fi îndreptată într-un singur sens. Doar că sunt acutizate problemele, iar pierzătorii pierd din ce în ce mai mult și devin din ce în ce mai mulți. Unii au plecat deja, o treime din țară, fără a se mai întoarce vreodată. Nu există indicații relevante că România ar putea beneficia în viitor de vreun proces semnificativ de imigrație din partea diasporei. Nu prea există nici exemple, ceea ce se întâmplă la nivel de discurs politic fiind doar demagogie. Dincolo de această problemă fundamentală, izolarea în status quo nu este o soluție. Momentan, izolarea se face prin încercarea de a evita marea divergență, de a recunoaște că măsurile politice au pierzători și câștigători, iar lupta politică decisivă se face la vot, prin negocierile pre-electorale și post-electorale, în detaliu. Iar când nu mai funcționează, este nevoie din nou de vot. Este ceea ce ne arată în aceste zile liderii politici din Grecia și Spania. Iar mai apoi este negocierea permanentă. Dar sunt niște probleme structurale în România care fac ca negocierile permanente în societate să fie limitate, iar acest lucru ține de starea drepturilor și libertăților amintită mai sus. A se vedea ultimul program de guvernare și comparația cu ceea ce au propus cei de dinainte, cei de dinainte putând fi oricine. Diferențele sunt minore. Ultimele alegeri, desfășurate în pandemie, s-au făcut chiar fără programe electorale, iar guvernul instalat în toamna anului 2021 fusese respins explict la vot, deși oamenii indicau această posibilitate. Izolarea nu produce însă reforme provoacă probabil un rezultat suboptim. Când status quo-ul este prea rezistent, s-ar putea să plesnească, așa cum se mai întâmplă cu mămăliga din când în când. Pierderile sunt generalizate, adesea colective, socializate, păstrând aceleași relații de putere. Ca în situațiile de război, vine valul al doilea de emigrație, cei care nu mai văd posibilitatea de reconstrucție după ce au crezut că poate exista.

Alternativa este reforma, iar aici învingătorii și învinșii sunt clari. Cei aflați la putere pleacă cu un avantaj. Dar există numeroase ipostaze în care se poate manifesta și care permit negocieri între diferite grupuri din societate. Însă este nevoie să vezi care sunt acele grupuri. Să luăm cazul grevei profesorilor. Și al IT-iștilor. Pentru a mări spectrul, putem adăuga și restul categoriilor care nu plătesc impozit pe venit, deși au trecut pe drumurile publice. Este destul de clar că în acest moment sunt marii pierzători. Societatea, în pofida faptului că pierde din cauza grevei și riscurilor pe care le aduce, rămâne solidară cu profesorii. Status quo-ul spune că nu este nicio soluție sau sunt minimale soluțiile pentru revendicările profesorilor. Dar nu este așa. Peste 100.000 de lucrători în IT erau scutiți de impozitul pe venit în 2022. Profesorii plătesc impozit pe venit, de exemplu. Ținând cont de salariul mediu din IT, revendicările profesorilor ar putea fi acoperite în cea mai mare parte din taxarea IT-iștilor, dacă legislatorii ar decide că aceștia ar trebui să fie taxați cu același regim ca cel al profesorilor și să nu mai fie scutiți. Nici nu este nevoie să îi mai adaugăm în discuție pe cei care s-au angajat pe salariul minim la propria lor firmă, pentru care plătesc cele mai mici taxe și contribuții posibile, în timp ce extrag la final de an dividende taxate mai puțin ca regimul aplicat profesorilor, deși extrag astfel diferențe fără vreo limită superioară – ce să mai adaugi de faptul că este o practică interzisă în mai toată Uniunea Europeană, fiind o formă de contract mascat de muncă sau întreprindere individuală.

Ultimul exemplu aduce pagube nu doar pentru fraierii care respectă și spiritul legilor, nu doar pentru societate, ci și pentru firme și pentru economia reală, descurajând dezvoltarea companiilor private și cultivarea unei economii de piață într-un mediu concurențial, lipsit de denaturarea baza unor criterii nebazate pe principiile de piață. Pierde toată lumea și nici nu mai contează cine este vinovat, căci pagubele vor fi mult prea mari. Are legătură cu democratizarea, cu transparența, cu răspunderea publică, cu exercitarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, cu controlul autorității, cu misiunea publică a instituțiilor, cu controlul corupției, cu scoaterea în afara sectorului public a rețelelor de patronaj, cu îmbunătățirea calității legiferării, dar pentru asta este nevoie să apelezi la expertiză și la consultare, cu dezbaterea liberă, care e posibilă chiar și în țări fără universități libere, cu sprijinirea interesului public în dauna capturării instituțiilor, cu reprezentare parlamentară reală și eficace, dincolo de birourile din Izvor 2-4, cu un sistem eficient de alocare a resurselor și, mai ales, de orientare spre dezvoltare sustenabilă. Este un exemplu care indică că reforma are învingători și învinși, întrebarea este dacă se face sau ne izolăm într-un status quo în care toți pierdem, unii mai mult, alții mai puțin.