Indivizibilitatea securității sau o poveste cu căței și dulăi în politica internațională

Indivizibilitatea securității sau o poveste cu căței și dulăi în politica internațională

O contradicție a apărut recent în dialogul dintre „Occident” și Federația Rusă în privința condițiilor de oferire a unei garanții de securitate pentru Rusia în dauna opțiunii independente, suverane a statelor din Europa Centrală și de Est. Dacă în formula de tratat propusă Washingtonului în decembrie 2021 discuția a fost despre revenirea la situația de dinainte de 1997, momentul în care Rusia în etapa sa liberală semnase un acord de cooperare cu NATO care permitea extinderea Alianței Nord-Atlantice, în răspunsul general în ultima perioadă, mai ales după ce SUA și NATO au transmis răspunsurile la solicitările din 2021, Federația Rusă aduce în discuție principiul „individizibilității securității”, nu doar în formatul recunoscut la nivelul OSCE în timpul Războiului Rece, însă chiar în baza unor declarații din 1999 (Istanbul) și 2010 (Astana), OSCE fiind de altfel singura organizație paneuropeană de pace, securitate, stabilitate¹.

Originea aplicată a indivizilității securității este în Actul final de la Helsinki din 1975, ca parte a unui set de atribute (conceptuale, bine definite, dar cu părți problematice) ale securității: comunalitatea, comprehensibilitate, cooperarea. A fost reiterat și în Carta de la Paris și, mai departe, în cele două documente amintite. Indivizibilitatea securității a fost un principiu fondator al momentului care a dezghețat relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică după câțiva zeci de ani extrem de tensionați, cu o Europă divizată și extenuată.

Conform fostului secretar-general al OSCE Marc Perrin de Brichambaut [1], indivizilitatea securității însemna că securitatea fiecărui stat din Europa este legată de securitatea fiecărui celălalt stat din Europa și, prin lărgirea cadrului, din spațiul CSCE.

La Istanbul în 1999, prin Carta pentru securitatea europeană, se stabilesc o serie de piloni pentru formarea unui spațiu al securității comune și indivizibile, bazat pe nivelarea nivelurilor de securitate din diferite zone OSCE, fiind agreate o serie de instituții și instrumente comune de folosit de către/prin OSCE în acest scop [3]. Este important de precizat că se mai vorbea în acel document și de alte idei, cum ar fi democrația, alegerile libere, statul de drept sau lupta anticorupție, interpretate, însă, în moduri foarte diferite și atunci, și în prezent. Însă dimensiunea fundamentală a asigurării unei securități indivizibile conform acestui document rămâne cea politico-militară. Deși discutăm despre nivelarea securității, de garantarea unui spațiu comun, elementul principal rămâne cel politico-militar, de alfel primul contestat și contestabil în materie de securitate europeană de către două viziuni pe care le avem în 2022 pe agenda publică.

Ce se întâmplă la Astana este acordul șefilor de stat și de guvern, printr-o declarație politică, pentru realizarea pașilor către o comunitate de securitate, deja un upgrade pentru spațiul de securitate amintit. Este o declarație comemorativă în care părțile se „reangajează” pentru „viziunea unei comunități de securitate euroatlantice și euroasiatice indivizibile, comune, democratice și libere de la Vancouver până la Vladivostok”. Conceptul securității indivizibile, deși este deja proiectat în două tabere, este modelat de noile interpretări teoretice privind securitatea. Astfel că inclusiv declarația acceptă și menționează explicit că această securitate este legată nu doar de menținerea păcii și relațiile pașnice între state, ci și de respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale și cooperarea economică și de mediu. Dar mai important este că este clarificat ceea ce înseamnă indivizibilitatea securității în spațiul OSCE. Cine încalcă ce este declarat în fragmentul de mai jos este o altă discuție:

„Securitatea fiecărui stat participant este legată inseparabil de cea a tuturor celorlalte. Fiecare stat participant are dreptul egal la securitate. Reafirmăm dreptul inerent al fiecărui stat participant să își aleagă sau schimbe liber aranjamentele sale de securitate, ținând cont de evoluția acestora, inclusiv tratatele de alianță. Fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drpeturile tuturor celorlalte în această privință. Ele nu își vor fortifica securitatea lor în dauna securității altor state. În OSCE niciun stat, grup de state sau organizație nu poate avea vreo responsabilitate preeminentă pentru menținerea păcii și stabilității în zona OSCE sau poate considera vreo parte din OSCE ca sferă a sa de influență. Vom menține numai acele capabilități militare care sunt potrivite nevoilor legitime de securitate individuală sau colectivă, luând în considerare obligațiile de la nivelul dreptului internațional, precum și preocupările legitime de securitate ale altor state. Reafirmăm mai departe că toate principiile și angajamentele OSCE, fără excepție, se aplică în mod egal fiecărui stat participant și accentuăm că răspundem în fața cetățenilor și în fața fiecărui altui stat pentru implementarea pe deplin a acestora. Privim aceste angajamente ca realizarea noastră comună și, prin urmare, le considerăm chestiuni de îngrijorare legitimă și imediată pentru toate statele participante.” [2]

Doar că ceea ce urmat și chiar și ceea ce se întâmplase înainte, în 2008, în Georgia, deja era o încălcare evidentă a ceea ce este scris mai sus. Pare, mai degrabă, discuția despre căței și dulăi în politica internațională, chiar dacă a fost un acord politic și legal privind arhitectura de securitate europeană. Și ce face, în condițiile actuale, solicităm o nouă arhitectură de securitate după ce o șubrezim pe cea pe care am semnat-o, sub scuza că nu era tratat? Mai mult, există și puncte de îndoială semnificative privind relevanța unei arhitecturi paneuropene de securitate, căci ceea este în prezent în afara spațiului euroatlantic este mai degrabă cuprins în angajamente asiatice de securitate, cu niște declarații revizioniste destul de clare față de proiectul ordinii internaționale de după Al Doilea Război Mondial. Dar nici OSCE nu este tratat și este principal responsabil pentru pacea din Transnistria, Abkhazia, Osetia de Sud, Donbas și Luhansk, în toate aceste cazuri nesoluționând nimic căci părțile nu sunt de acord cu rezultatele sub acest format, deși au acceptat procesul și rezultatele sale ca legitime. Iar cu tratatele, după cum am văzut, se pot încălca. Se pot încălca chiar și nenumărate principii agreate anterior.

1. este o dezbatere despre tipul de acte aprobate în aceste situații, însă merită amintit doar că normele internaționale nu sunt lipsite de valoare, chiar dacă nu sunt stipulate într-un tratat, și, mai mult, Actul final de la Helsinki din 1975 și Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 rămân recunoscute și prețuite de ambele părți, chiar dacă sunt interpretate ușor diferit [↩]