Fără penali. Modelul Erdogan

Fără penali. Modelul Erdogan

În 2001, un fost primar al Istanbulului, Recep Tayyip Erdogan, înființează Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP). Sub conducerea sa și a lui Abdullah Gul, AKP câștigă alegerile parlamentare din 2002. Le câștigă și pe cele care aveau o miză directă pentru activitatea lui Erdogan, în 2003, obținând din nou posibilitatea de a candida în alegeri. Își ispășise pedeapsa și preia mandatul de la Gul după ce intervenise reabilitatea.

Din 14 martie 2003, Erdogan a fost prim-ministru al Turciei până pe 28 august 2014, când a devenit președinte. Din 2018, a fost ales pentru un nou mandat de președinte, de data aceasta cu mai multe puteri – este șef al statului și al guvernului, dar cu puteri sporite. A modelat sistemul politic al Turciei în funcție de preferințele sale, a consolidat puterea AKP și a rețelelor pe care le patronează, a eliminat aproape toată opoziția. Nu a fost de la început așa, în pofida conservatorismului dovedit. Popularitatea sa a crescut. Opoziția liberală a întâlnit din ce în ce mai multe obstacole, iar ambițiile regionale ale Turciei au crescut.

Exemplul politic al lui Erdogan arată că populismul combinat cu intervențiile de acest fel în politica penală nu fac bine. Trecând peste faptul că inițiativa #fărăpenali nu aduce nimic nou și nu afectează pe nimeni, aceasta ridică o serie de riscuri pentru viitor, în momentul în care nu putem garanta ce antreprenori politici mai apar prin România.

Erdogan arată că legea penală, oricât de protectoare ar fi cu standardele democratice, nu poate opri anumiți antreprenori politici. A stat în închisoare patru luni în 1999 pentru recitarea unui poem controversat la o întâlnire a partidului în care era la acea dată, sentință justificată în baza Codului Penal ca incitare la ură și violență. Sentința a venit și cu interdicția de a participa în alegeri pentru o perioadă determinată. A expirat, a revenit, a obținut puterea așa cum nimeni de la Ataturk încoace nu a avut-o în Turcia.

Pe 15 iulie 2016, a fost încercarea de lovitură de stat, în urma căreia Erdogan a ieșit șifonat, dar mai puternic. Au urmat arestările și epurările normale în momentele în care eșuează o lovitură de stat, dar povestea a continuat. Acestea nu s-au oprit la cei implicați. Au urmat magistrați, profesori, funcționari publici, polițiști, politicieni, utilizatori social media, activiști pentru drepturile omului și mulți alții. Câteva sute de mii de persoane arestate, reținute și eliberate din funcții. Pretextul epurărilor exista într-o astfel de situații. Erau penali în funcții publice, chiar dacă multe acuzații erau false și erau orientate împotriva opoziției și obstacolelor în calea consolidării puterii.

Cazul evoluției lui Erdogan în plan politic arată cum măsurile de siguranță la adresa democrației pot fi înlăturate sau ocolite, inclusiv într-un stat care urmărea aderarea la Uniunea Europeană și era în negocieri în acest sens, motiv pentru care aduc în discuție principiul precauției. Principiul precauției spune că atunci când o activitate cauzează amenințări sau vătămări la adresa cuiva sau a ceva, măsuri generale de precauție trebuie luate, în urma unor analize consiste. Este un principiu de bază în evaluarea, analiza și managementul riscurilor.

Încheind, o analiză a riscurilor inițiativei fără penali în funcții publice este necesară, căci s-ar putea să ajungem la concluzia că introducerea în Constituție este o amenințare destul de ridicată pentru viitorul democrației în România. Standardele democratice sunt în scădere, instituțiile democratice nu sunt consolidate, justiția nu este independentă, reflexe autoritare sunt prezente în toate partidele politice, iar contextul actual pe plan regional și internațional favorizează degradarea regimurilor democratice. Am putea să adăugăm și inițiativele plecate din intenții bune din trecut, însă încheiate urât.