Despre ce-i lipsește României

Despre ce-i lipsește României

E simplu să vrei să pleci și să ai parte de bunăstare într-un mecanism în care deja este rodat și care funcționează.

Rațional, nu prea există motive pentru care să rămâi în România, dacă poți să pleci. Mai ales acum, când ai libertatea de circulație și de lucru în statele europene, unde poți sta câțiva ani așa și, ulterior, să obții chiar cetățenii acelui stat, unde te integrezi în mecanismul deja funcțional.

La fel de simplu este să încurajezi lumea să plece, gândindu-te le viitor sau la carieră, la ceea ce poți dezvolta într-un loc mai bun și, din când în când, să mai arunci câte o săgeată despre ce nu merge în locul de origine. Vei găsi multe săgeți, căci sunt multe de rezolvat și multe care poate nu funcționează așa cum trebuie.

Ca tânăr, ai numeroase motive să te uiți spre un loc mai bun. Nu știi dacă va avea cine să îți plătească pensia, asta dacă ai trecut de găsirea unui loc de muncă decent, birocrația s-ar putea să te enerveze din când în când, la fel și taxele pe care va trebui să le pentru întreținerea acestui mecanism numit stat.

Nu știi dacă start-up-ul tău va avea acces la fel de simplu la finanțare sau de gândești că cercetarea pe care o faci nu este la fel de valoroasă în țară. Ești supărat pe politicienii care par că fac ce fac doar pentru ei și ești nemulțumit de faptul că vei fi încadrat cu un salariu destul de mic.

Adevărul este că nu există prea multe diferențe între aici și oriunde altundeva. Nu includ aici cercetarea în domeniul ingineriei aerospațiale, unde s-ar putea să ai nevoie de acces la cele mai bune baza de cercetare din lume, însă multe alte domenii pot, fără probleme, să fie îmbunătățite de aici.

Des, plec dezamăgit când întâlnesc tineri care spun că vor să plece, probabil majoritatea celor pe care i-am întâlnit în ultimul timp. Sunt(em) nemulțumiți de faptul că lucrurile merg greu, însă așa e la început și așa a fost cam peste tot. Nu te oprește nimeni să gândești global, să acționezi global și să fii un rezident local. Avem exemple de succes în această privință.

Am mai întâlnit alții care spun că au plecat și o duc foarte bine pentru că în România nu puteau face nimic dacă nu aveau spatele asigurat. De ce trebuie să ai spatele asigurat nu am înțeles, este o atitudine pe care nu o înțeleg. De câte ori au încercat? Niciodată sau o singură dată, printre cele mai multe răspunsuri pe care le-am primit.

Am văzut în ultimul timp guvernanții lansând o serie de programe prin care încearcă să încurajeze inițiativa în mod corect, prin competiție, indiferent de cât de asigurat este sau nu spatele.

Această amăgire colectivă combinată cu polarizarea socială și cu lipsa investițiilor în demografie, educație, infrastructură și sănătate reprezintă cele mai mari pericole pe care le întâmpină România în acest moment.

Aș spune că ne lipsește asabiyyah, un termen care definește mai mult sau mai puțin o combinație de solidaritate socială, coeziune internă a unei comunități, simț al unui scop comun și conștiență de grup, popularizat de istoricul arab Ibn Khaldun în secolul al XIV-lea.

Se diferențiază de naționalism, de tribalism, de partizanat, însă păstrează ideea de solidaritate și coeziune. Probabil cea mai importantă întrebare pentru România viitorilor ani este cum va fi refăcut acest spirit.

Închei prin a spune că 99% din lucrurile despre care crezi că poți să le faci/să ai acces la ele doar plecând pot fi făcute și aici, fiind la fel de interconectat și mobil. Există acel 1% care pune semne de întrebare, dar nu cred că jumătate din populația României este încurajată să plece de mirajul acelui procent.

Încurajez studiile în afară, experiențele în afară, un outreach european sau global al activității noastre, dar, în același timp, responsabilitatea față de ceea ce se întâmplă aici. Cea mai importantă resursă a unei țări sunt oamenii ei și modul în care aceștia înțeleg contractul pe care îl au între ei.