Limitele anulării și miopia istoriei politice

“Cultura anulării” este subiect de discuții politice fierbinți. În unele locuri, este practicată pentru a menține valorile democratice sau pentru a atrage atenția asupra riscurilor asociate promovării celor „anulați”. În alte locuri, este folosită pentru a șterge memoria și pentru a relativiza. Este adesea însoțită de acțiuni de boicot, atunci când nu este realizată pe furiș. Cu toate acestea, apar niște întrebări serioase, tot în raport cu cultura democratică, în privința practicii anulării, și nu din perspectiva contrastului pe care îl face cu libertatea de exprimare.

Exemplul fascismului interbelic din România este una dintre temele care merită atenție. Numeroase personalități civile, politice, militare și religioase din a doua parte a perioadei interbelice din România au o imagine pozitivă, adesea reabilitată prin opoziția la regimul comunist, în particular la teroare stalinistă. Sunt promovate și în zilele de astăzi de persoane și grupuri care se descriu apropiate valorilor democratice, europene, și nu numai. Unii primesc evenimente comemorative realizate chiar și în contexte oficiale. Organizații și personalități le dedică elogii. Unii încă apar în manualele școlare și toată populația se întâlnește cu ei încă din primii ani de viață.

Dacă îi excluzi/anulezi sau apelezi la formula prin care evidențiezi relele de care se fac vinovați, și nu puține la număr, te confrunți cu alte riscuri, de la a deveni un țap ispășitor pentru nealinierea cu valorile grupului la acuzații de distorsionare a istoriei sau rea intenție. Problema este că tăcerea nu înseamnă neutralitate, ci solidaritate cu făptașii. Iar dacă nu vrei să eviți asta, riști și tu, indirect, să fii anulat. În completare, acest risc nu este întotdeauna justificabil moral. Desigur, am uitat să zic de splendida acuzație de „whataboutism”, o eroare logică care este relevantă și utilă în astfel de situații pentru a evoca contextul. Dacă treci peste acestea, posibil să te confrunți cu alte, adesea legate de relativizare și reducere a importanței faptelor rele prin raportare la mai multe planuri în care erau active acele persoane. Și să nu uităm spiritul timpurilor.

Ce facem așadar cu reabilitarea unor personaje interbelice care au fost personalități culturale, demnitari – miniștri, secretari de stat, oameni de afaceri, printre alte categorii, cu o imagine bună într-un anumit plan, dar care, la o privire mai atentă, au justificat legi antisemite, au instigat în editoriale la ură împotriva unor categorii etnice și sociale, au contribuit la suprimarea violentă a acțiunilor unor clase sociale, au fost de acord sau au asistat la executarea unor măsuri care au adus multă suferință, uneori cu foarte multă suferință?

Se simte nevoia unei dezbateri despre ceea ce a însemnat perioada de după 1938 din România, cu riscul sacrificării sanctității unor personaje laice sau religioase. În curând, se face un secol de la acel moment și nu există decât niște narațiuni incomplete și cu elemente contradictorii.

De exemplu, miniștilor cabinetului condus de Patriarhul Miron Cristea nu li se poate uita faptul că nu au avut nimic de-a face cu valorile democratice ale timpului, oricât de deconectați de politica națională ar fi fost unii dintre ei; au fost membri ai unui cabinet antisemit, printre altele. Dictatura carlistă, cu abuzurile totalitare, nu autoritare, ale sale, nu poate trece prin educația tuturor doar ca un răspuns oarecum necesar al regelui la ascensiunea Gărzii de Fier și violențele asociate. Constituția din 1923 nu era chiar atât de modernă, iar consolidarea statală și națională, folosită adesea pentru a justifica abuzurile, se putea face și într-o formă mai democratică. Lipsesc referințele la colapsul instituțional, economic și societal, precum și cum s-a ajuns acolo. În același timp, unele evoluții au nevoie de o analiză și din perspectivă colonială, căci unele măsuri pot fi explicate doar așa, după cum transmit chiar memoriile celor implicați.