Unde va duce reforma constituțională din Italia?

Am amintit ieri de reforma constituțională din Italia și faptul că va avea un referendum în octombrie/noiembrie.

Încerc să înțeleg de ce Italia este neglijată în dezbaterile publice din România pe tema viitorului Uniunii Europene. Am văzut doar câteva reacții din ultimul timp, una fiind la vizita președintelului iranian la Rouhani, o vizită care a încins dezbaterile publice, a doua după participarea prim-ministrului italian la Forumul Economic de la Sankt Petersburg, într-un panel cu Vladimir Putin lângă, unde am văzut și o reacție din partea unui eurodeputat român.

În contextul unui Brexit, Italia se poate bate pentru statutul de a doua țară din Uniunea Europeană. Desigur, are multe eforturi în a egala Franța, dar nu este imposibil. La nivelul populației este la mică distanță de Franța și Marea Britanie, la nivelul PIB-ului este la o distanță semnificativă, blocată pe locul al IV-lea în Uniunea Europeană.

Minoritatea de origine română din Italia este semnificativă, dar, deși vedem Italia aproape de noi când vine vorba la cunoștințe plecate la muncă acolo, la fel și la nivel consular, politic este undeva departe.

Discuția „Merkenzi” este inexistentă în spațiul public din România. E drept că nici nu merită prea mult când Matteo Renzi se gândește mai mult la îmbunătățirea relațiilor cu Rusia și cu alte state mai puțin liberale, iar alternativele sale sunt doi clovni: Silvio Berlusconi și Beppe Grillo.

Revenind.

Spuneam de reforma constituțională din Italia. Sunt câteva linii pe care le propune. Reforma, per ansamblu, sprijină puterile executivului italian de la nivel central, oferind, o aparentă mai multă libertate la nivel local și regional. Dar ultima depinde de stabilit dacă este vorba de interes național sau interes regional, ceea ce automat face ca un partid care militează pentru independența Padaniei și se declară eurosceptic precum Liga Nordului să fie împotriva reformei.

Inițiativa este formulată într-un mod tipic populist. Întrebarea la care vor răspunde alegătorii italieni este dacă sunt de acord:

• să fie schimbat sistemul bicameral simetric, transformând Senatul într-o cameră a autorităților locale și regionale, măsură ce vine cu alegerea indirectă a membrilor Senatului din rândul consilierilor regionali și ai primarilor (totodată, Senatul devine implicat mai puțin implicat în procesul legislativ ordinar, fiind dezvoltat rolul său pe problematica autorităților locale și regionale, pe ratificarea tratatelor europene, pe statutul său, pe protecția minorităților, referendumuri și alte situații specifice unui Senat cu rol de … Senat);
• să se reducă numărul de membri ai Parlamentului (noul Senat va avea mai puțin de o treime din actualul număr de membri, nu va putea dizolva, rolul său în procesul legislativ va fi redus, unii senatori vor fi numiți de președinte și președinții vor fi senatori pe viață);
• să elimine Consiliul Național pentru Economie și Muncă, organism constituțional compus din experți și reprezentanți ai mediului economic, organism consultativ pentru Parlamentul și pentru Guvernul Italiei;
• să elimine provinciile din Constituția Italiei, unități administrativ-teritoriale aflate pe o poziție intermediară între municipalități/comune și regiuni (un fel de județe, dacă ar fi să le comparăm cu România după regionalizare cu păstrarea județelor), amintite în titlul V, articol 114.

Modificările au stârnit dezbateri pe acest subiect. 56 de juriști și constituționaliști, majoritatea universitari, au ieșit în aprilie cu un apel prin care critică reforma și oportunitatea sa. Reacția la contra-reacție apărut în luna următoare cu 184 de juriști, profesori universitari și alții venind în sprijinul reformei.

Manifestul celor care sunt pro reformei se bazează pe noul statul al Senatului și, cumva, corectării situației actuale, pe modificarea procedurii legislative, pe reconcilierea dinamicii dintre puterile regionale și cele centrale și introducerii Senatului în această dinamică, pe încurajare democrației directe, simplificare instituțională și reducerea costurilor prin scăderea numărului de senatori și plata indemnizației celor aleși indirect de către instituțiile pe care le reprezintă.

Cei care sunt împotriva reformei aduc în discuție o serie de argumente (și alte câteva aici) printre care:

• crearea unor conflicte de interese între stat și regiuni, între noul Senat și Cameră;
• sporirea numărului procedurilor legislative, aducând noi confuzii;
• consolidarea puterii centrale în dauna autonomiei;
• triplarea de la 50.000 la 150.000 a semnăturilor necesare pentru o inițiativă legislativă populară;
• ilegitimiatea reformei, fiind produsă de un parlament ales pe o lege electorală declarată neconstituțională și care este scrisă la comanda guvernului;
• încălcarea separării puterilor în stat.

Ce va fi va fi. Analiștii de la CitiGroup consideră că instabilitatea politică din Italia în cazul în care lui Renzi nu-i iese manevra politică va fi cel mai mare risc pentru Europa anul acesta după Brexit. Contestabil, având în vedere unele propuneri ale reforme și faptul că un nou guvern după eșecul unei astfel de inițiative este normal. Luna trecută,  într-un sondaj de opinie principala tendință era votul împotriva inițiativei de reformă.

Problema e că nu e deloc bine să justifici o modificare constituțională pentru a obține „o Europă unită împotriva terorismului și o țară puternică”, de aceea partide din toate direcțiile, dar și societatea civilă, sunt împotriva reformei constituționale.