Președintele ales și-a depus jurământul

Sâmbătă, 21 decembrie 2019, președintele ales în cadrul alegerilor prezidențiale din noiembrie 2019 și-a depus jurământul în fața Parlamentului României. Este, așadar, președintele României încă cinci ani,, în situația în care își va duce mandatul până la capăt.

După un prim mandate dezămăgitor, Klaus Iohannis îl începe pe al doilea într-un mod similar. Și-a prezentat raportul primului mandat abia în ultimele zile de mandat, nu, cum fac toți participanții implicați în niște competiții electorale libere, în campania electorală. Cetățenii români, fie că l-au votat sau nu, nu cunosc ce planuri are pentru următorii cinci ani. Avem, declarativ, o serie de idei transmise în discursul în care și-a depus jurământul, dar bazate pe o imagine contrară în urma primului mandat.

În ultimii ani de mandat, a reușit să radicalizeze și să polarizeze mai mult grupurile din societate. A reușit să facă ceva unic pe planetă: ca președinte în funcție, să declare război competitorilor și oponenților politici, anunțând, asemenea unui dictator în devenire, dorința de a destrăma un partid politic parlamentar pentru că nu ar fi „democratic”. Pe lângă faptul că este cea mai evidentă abatere de la obligația constituțională de a fi mediator în societate, nu știu dacă știe că un „democratic” cu numele este și Coreea de Nord. Kim Jong-un poate spune cu mândrie că statul de drept se respectă în Coreea de Nord, chiar dacă realitatea este alta.

A încălcat și refuzat aplicarea deciziilor Curții Constituționale, deși ar trebui să fie un model în susținerea supremației Constituției României. Deși ar trebui să se distanțeze de politica partizană, Klaus Iohannis reușește să transforme orice eveniment într-o manifestare galben-albastră. Discuția despre justiție pare uitată când vine vorba de camarila de partid pe care o susține la guvernare, cu miniștri cu grave probleme de integritate. Întrebare care rămâne pentru observatori este de ce procuratura și justiția nu se mișcă când este vorba de peneliști și apropiații acestora.

„Sunt convins că, dincolo de lucrurile care ne diferențiază, avem foarte multe în comun pentru că, de fapt, nu există două sau mai multe Românii. Există o singură Românie, care ne aparține tuturor și căreia îi aparținem cu toții”, transmite președintele Klaus Iohannis. Realitate îl contrazice, dar nu doar pe datele socio-economice, ci și pe baza modului în care guvernează. Programul de guvernare, așa cum a fost aprobată de Parlamentul României, nu este dedicat unei Românii care aparține tuturor. Nici legile promulgate de Iohannis sau trimise spre reexaminare nu arată că urmărește o Românie a tuturor. Au mai făcut și alții înainte sa această greșeală.

Mai transmite că va lupta pentru proiectul pentru care s-a ieșit de nenumărate ori în stradă și la vot. Acest proiect nu există, cu excepția a trei principii și două sloganuri. Dacă principiile sunt împărțite de un procent ridicat din populație, sloganurile care ar putea defini acel proiect s-ar putea să fie la o analiză atentă profund anti-democratice și iliberale. Dar nu este prima dată în istoria României când pe hârtie totul este bine.

„În limitele competențelor constituționale, voi face tot ceea ce stă în puterile mele pentru ca România europeană, modernă și puternică, visul unor întregi generații pentru care românii au ridicat baricade în decembrie `89 și proiectul pentru care au ieșit de nenumărate ori în stradă și la vot, să devină realitate.” – Klaus Iohannis, președintele României

Mi-aș fi dorit ca președintele să nu se adreseze, încă o dată, doar susținătorilor săi, susținătorilor partizani. Trecând peste faptul că în Parlament și-a depus jurământul în lipsa partidului cu cel mai ridicat nivel de reprezentare parlamentară, discursul este unidirectional, opac și partizan. Trec peste faptul că discursul a fost citit de pe o foaie, dar nu pot trece peste adresarea profund populistă. Iar aici nu este vorba numai de absurdul ideii de România normală, ci și de diferența dintre vorbe și fapte.

România normală este cea în care sunt tăiate bugete de la dezvoltare, educație și sănătate și mărite nejustificat, netransparent și necontrolabil cele de la președinție, poliție, jandarmerie, armată, servicii, instituții care conform propunerii Guvernului Orban vor deveni mai opace? Așa să crească nivelul de educație pentru România normală? Sau condițiile din spital ale României normale? „Sisteme publice competitive și performante” când la guvernare ai un partid care decimează puținii profesioniști care au mai rămas în sectorul public și desființează instituții publice cu rol de neînlocuit cu ce mai există prin țară? Încredere în autorități când în urma tragediei de la Caracal numeroase măsuri proaste, inadecvată și care nu pot preveni alte dezastre, după cum s-a dovedit în ultimele luni?

Mai sunt și altele de discutat, dar reținem discursul populist al președintelui României în 21 decembrie 2019, în fața a jumătate de Parlament gol. Este președinte ales după ce a refuzat să își prezinte realizările în campania electorală și este primul președinte din istoria României după Nicolae Ceaușescu care refuză dezbaterea electorală cu competitorii săi.

Reconstrucția nu se face ignorându-i și dându-i la o parte pe cei care au altă orientare politică democratică, oferind multe astfel de exemple în primul mandat, la fel cum nu se poate să ne amintim doar de Marea Unire de la 1918 și de Revoluția română din 1989 ca „cele două momente astrale ale istoriei națiunii noastre”. Idealul national nu a început la 1918 și, în decursul istoriei naționale, sunt momente mai importante ca 1989.

Îmi doresc ca al doilea mandat să fie unul reușit, dar să nu aibă ca etalon proiectul „România educată”, o dovadă de amatorism. Este în interesul tuturor ca instituția Președintelui României să funcționeze în acord cu Constituția României și cu principiile și valorile democratice, dar să nu fie capturată de diferite grupuri de interese sau de incompetență. Sunt câteva direcții în care lucrurile merg spre bine, printre care angajamentul pro-atlantic și pro-european, dar care trebuie să fie vizibil și în viața cetățenilor, nu numai în discursuri și instituții.

P.S.: Se scrie Revoluția română din 1989, nu Revoluția Română din 1989, cum este amintit pe site-ul Administrației Prezidențiale.