O lecție, un experiment, mai multe concluzii

În acest articol vă atașez descriere unui eveniment care ar trebui să ne facă să ne gândim sau, mai degrabă, să privim mai atent lucrurile banale, de zi cu zi, ceea ce neglijăm și cărora nu le acordăm considerația necesară.

 

A man sat at a metro station in Washington DC and started to play the violin; it was a cold January morning. He played six Bach pieces for about 45 minutes. During that time, since it was rush hour, it was calculated that 1,100 people went through the station, most of them on their way to work.

(Un om stătea într-o stație de metrou în Washington DC și a început să cânte la vioară; era o dimineață friguroasă de ianuarie. A cântat șase piese de Bach circa 45 de minute. În acest timp, dat fiind că era oră de vârf, s-a estimat că aproximativ 1100 de oameni au trecut prin stație, majoritatea în drum spre locul de muncă.)

Three minutes went by, and a middle aged man noticed there was musician playing. He slowed his pace, and stopped for a few seconds, and then hurried up to meet his schedule.

(Trei minute au trecut și un om de vârstă mijlocie a fost atras de faptul că era un muzician cântând. A încetinit și s-a oprit pentru câteva secunde, și apoi s-a grăbit pentru a-și urmări programul.)

A minute later, the violinist received his first dollar tip: a woman threw the money in the till and without stopping, and continued to walk.

(Un minut mai târziu, violonistul a primit primul dolar bacșiș: o femeie a aruncat banii în suport și, fără a se opri, și-a continuat drumul.)

A few minutes later, someone leaned against the wall to listen to him, but the man looked at his watch and started to walk again. Clearly he was late for work.

(După câteva minute, cineva s-a sprijinit de perete pentru a-l asculta, dar omul s-a uitat la ceas și a pornit din nou la drum. Cu siguranță era în întârziere la muncă.)

The one who paid the most attention was a 3 year old boy. His mother tagged him along, hurried, but the kid stopped to look at the violinist. Finally, the mother pushed hard, and the child continued to walk, turning his head all the time. This action was repeated by several other children. All the parents, without exception, forced them to move on.

(Cel ce a oferit cea mai multă atenție a fost un băiețel de trei ani. Mama sa, grăbită, l-a observat, dar copilul s-a oprit pentru a se uita la violonist. Spre final, mama l-a luat cu greu și copilul și-a continuat drumul, întorcând tot timpul capul. Această reacție au repetat-o și câțiva alți copii. Toți părinții, fără excepție, i-au forțat să meargă mai departe.)

In the 45 minutes the musician played, only 6 people stopped and stayed for a while. About 20 gave him money, but continued to walk their normal pace. He collected $32. When he finished playing and silence took over, no one noticed it. No one applauded, nor was there any recognition.

(În cele 45 de minute în care muzicianul a cântat, numai șase oameni s-au oprit și au stat pentru o clipă. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar și-au continuat drumul în ritmul lor normal. A strâns 32$. Când a terminat de cântat și liniștea a cuprins locul, nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat și nimeni nu a oferit nicio recunoaștere.)

No one knew this, but the violinist was Joshua Bell, one of the most talented musicians in the world. He had just played one of the most intricate pieces ever written, on a violin worth $3.5 million dollars.

(Nimeni nu a știut asta, dar violonistul a fost Joshua Bell, unul dintre cei mai talentați muzicieni ai lumii. Tocmai cântase una dintre cele mai complexe piese scrise vreodată, la o vioară în valoare de 3.5 milioane de dolari.)

Two days before his playing in the subway, Joshua Bell sold out at a theater in Boston where the seats averaged $100.

(Cu două zile înainte de concertul de la metrou, Joshua Bell vânduse toate biletele la o sală din Boston unde un loc mediu valora 100$.)

This is a real story. Joshua Bell playing incognito in the metro station was organized by the Washington Post as part of a social experiment about perception, taste, and priorities of people. The outlines were: in a commonplace environment at an inappropriate hour: Do we perceive beauty? Do we stop to appreciate it? Do we recognize the talent in an unexpected context?

(Aceasta este o poveste adevărată. Concertul lui Joshua Bell, fără a fi recunoscut, în stația de metru a fost organizat de Washington Post ca parte a unui experiment social despre percepție, gusturi și prioritățile oamenilor. Principiile de bază au fost: intr-un mediu comun la o oră necorespunzătoare: Percepem frumusețtea? Ne oprim ca să o apreciem? Recunoaștem talentul într-un context neașteptat?)

One of the possible conclusions from this experience could be:

(Una dintre posibilele concluzii ale acestei experiențe poate fi:)

If we do not have a moment to stop and listen to one of the best musicians in the world playing the best music ever written, how many other things are we missing?

(Dacă noi nu avem o clip să ne oprim și să ascultăm unul dintre cei mai buni muzicieni din lume cântând cea mai bună muzică scrisă vreodată, câte alte lucruri nelipsesc?)

Aceasta este una dintre concluzii, dar sunt sigur că putem extrage și altele. Ce părere aveți de această întâmplare? La început nu mi-a venit să cred povestea, însă m-am document și am aflat că jurnalistul care a pus la cale experimentul (în 2007) a primit chiar și Premiul Pulitzer.

P.S.: Greșelile din traducere sunt ale mele.