Mesaj din 2057. Cum a ieșit România din UE

25 martie 2057, Roma. Liderii europeni s-au adunat pentru a celebra 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, acordul internațional care a făcut posibilă existența Uniunii Europene și care a adus pace și prosperitate pe continent.

Invitații speciali ai acestui eveniment sunt liderii din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, reformele democratice susținute din aceste state contribuind la dezvoltarea parteneriatului și relațiilor de bună vecinătate între ei și UE. Ne amintim celebrul mesaj comun transmis de liderii din Maroc, Tunisia, Israel, Palestina și Liban în momentul în care guvernul conservator de la Londra a redepus, pe 23 iunie 2046, cererea de aderare a Angliei la Uniunea Europeană: „UE este o comunitate a democrațiilor, reformele pe care le-am parcurs în ultimul timp și consolidarea instituțiilor statelor noastre ne obligă să urmărim parcursul european”.

Însă rămân câteva regrete ale liderilor acestei „republici” europene. Nu au reușit să adopte o constituției europeană, nu au putut convinge estul de însemnătatea valorilor europene și nu au putut preveni destrămarea ONU. Însă sunt și succese la ceas aniversar: au reușit eradicarea foametei, reducerea șomajul istoric și a decalajului tehnologic față de alte continente, împreună cu China au scurtat războiul nuclear din Pacific și au reușit să contribuie la dezvoltarea amețitoare a Africii, cu toate că problema vulnerabilității energetice dată de energia regenerabilă provenită din Africa Sahariană este pe agenda tehnocrației europene.

Cel mai trist capitol rămâne instalarea celei de-a doua cortine de fier asupra Europei, la est de Polonia, Ungaria și Bulgaria, în dauna voinței reformiștilor pro-europeni din Ucraina, România și Caucaz. Eșecul cel mai dureros a fost cel al României care, deși simțise avantajele integrării europene, a ieșit brusc, iar acum se luptă cu tendințele secesioniste ale Transilvaniei și Banatului spre Uniunea Europeană, cu reunirea Moldovei, cu încercările sud-estului de a adera la noul proiect turco-rus, Uniunea Mării Negre, și cu tendințele independentiste ale Bucureștiului.

Declanșarea articolului 7 a fost doar primul pas în cazul României în competiția anti-europeană dusă cu Polonia și Ungaria. Însă aleșii de la București au preferat o viziune îngustă și dedicată intereselor personale de scurtă durată. O dictatură a majorității parlamentare a fost instaurată rapid. În 2017 și 2018 au pus justiția sub control politic și au legalizat corupția, inclusiv în economie. 2019 a fost marcat de pierderea „de facto” a Președinției Consiliului UE și de câștigarea de către primarul Bucureștiului a cursei electorale pentru funcția de președinte. Concomitent cu Summitul UE de la Sibiu, a avut loc și reuniunea liderilor partidelor politice din România rezultată cu decesul pluralismului politic. În 2020, au avut loc celebrele negocieri privind „luarea țării înapoi”, în urma căreia s-a făcut o modificarea a Constituției, a fost stabilit un referendum de consultare a populației privind poziția României în UE, unde 70% din alegătorii au fost de acord cu propunerea majorității.

Cu un mediu de business instabil și fragil în fața corupției, companiile multinaționale au început să se retragă, preferind alte state. Mai mult, automatizarea și eficiența roboților făceau ca susținerea investițiilor în România să aducă din start pierderi. Șomajul a crescut și câteva milioane de persoane au plecat în căutarea unui trai mai bun în ceea ce a rămas cunoscut ca „marea evadare”. Respingerea inovației de către economia și instituțiile locale a fost unul dintre factorii eșecului economic. Cu o populație îmbătrânită și îmbolnăvită, cu o populație tânără îndatorată și lipsită de alternative, evenimentele au mers de la sine spre mai rău. Noua nomenclatură reușise să își salveze viitorul, având, totuși, resursele necesare pentru a asigura educația copiilor și pentru a merge la spitale în Occident, în Istanbul sau la Budapesta, dar situația României rămăsese în 2035 puțin peste cea a nordului Peninsulei Coreea înainte de reunificare.

Încă din primii ani de la aderare fusese clar că România nu putea să țină pasul cu reformele europene și cu semnificația valorilor europene, evenimentele din vara lui 2012 și din iarna lui 2017 confirmând acest lucru. În timp ce în România se instaura cea de-a doua perioadă „ceaușistă”, cu eforturi susținute Polonia și Ungaria au revenit pe drumul europenizării, iar centrul UE nu a avut probleme pentru a-și asigura competitvitatea și de a aloca fondurile redistribuite statelor din est către domenii precum cercetarea și inovarea.

Revenind în 2057, nimeni nu mai are așteptări de la anarhia care domnește peste ceea ce era cândva un stat membru al UE. Rămâne un capitol negru al istoriei integrării europene, iar majoritatea istoricilor au ajuns la concluzia căci însăși acceptarea aderării României a fost o greșeală în lipsa unei perioade mai lungi de pre-aderare și a unor reforme structurale sustenabile.

Spre seară, este așteptat ca liderii europeni să anunțe un pachet masiv de investiții europene în conservarea și reîmpădurirea Siberiei, reînghețarea zonei arctice și contribuția Europei la scutul extra-atmosferic pentru asigurarea securității terestre.

Textul de mai sus reprezintă o ficțiune și trebuie tratat ca atare.