Cine mai organizează comunitățile locale?

Cine mai organizează comunitățile locale?

Ideea de organizare locală a dispărut în România, deși este o funcție de bază a unei societăți democratice. Rareori mai există câte o astfel de inițiativă în marile orașe din România. Un pic mai multe inițiative există când se apropie alegerile locale, dar și acestea se încheie, de cele mai multe ori, fără un rezultat sustenabil: trec alegerile, organizarea locală dispare dincolo de caracterul ei partizan și/sau electoral. Ne întrebăm adesea de ce nu există solidaritate în societate, dar ignorăm că nu există comunități în baza cărora să se dezvolte această solidaritate. Solidaritatea nu apare din neant, indiferent de nivelul ei. Momentan, mai rezistă puțin cea națională, dar cam atât a rămas la nivel societal.

De ce nu există organizare locală după mai bine de 30 de ani de la Revoluție, după miliarde de euro investite în partide politice și în societatea civilă, după crearea unui cadru care permite actorilor de la nivel local să creeze impulsurile necesare este o întrebare la care nu am un răspuns. Putem aduce câteva ipoteze în discuție, însă cert este că cea cu moștenirea atomizării comuniste nu mai este aproape deloc validă. 45 de ani de regimuri comuniste ș 32 de ani de democrație și democratizare au trecut, deja generația care intra în câmpul muncii la căderea dictaturii intră acum în rândul pensionarilor sau, cel puțin, a bunicilor. Mai mult, unele dintre cele mai rezistente structuri de organizare comunitară locală au rămas tocmai prin legături directe sau indirecte cu structurile politice ale vechiului regim.

Ne putem întreba și de ce ar trebui să existe organizare locală. Linii de argumentare principale pot aduce în discuței dezvoltarea unor legături civice între oameni, dincolo de cele politico-administrative (în esență, oferă chiar un cadru pentru a trece de la legăturile pe baza de sânge sau cele pe bază de relații de autoritate la unele mai conviviale), sau chiar de influențare a deciziilor. Mai mult, există și cele ce țin de susținerea mutuală – ajutor reciproc, unde nu pot fi reduse într-o comunitate doar la categoria unor grupuri legate de interese profesionale sau meet-up-uri instantanee. Bineînțeles, există și argumentul dezvoltării comunității.

În multe locuri, bisericile reușesc să ofere acest cadru de organizare locală, plecând de la învățăturile sfinte; însă apar întrebări despre inclusivitate și despre capacitatea acestora de a depăși unele bariere organizaționale și spirituale. În altele, câteva mici asociații mai încearcă să facă câte ceva, dar prea puțin e posibil – chiar imposibil în spiritul oengismului modern. Auto-organizare mai este vizilă cu ocazia unor evenimente – fie tragedii precum Colectiv, fie obiceiuri comunitare încă rămase acolo. Uneori, punctual, bibliotecile au mai intervenit în raport cu tineri sau bătrâni, dar punctual și tematic. Lipsesc și facilitatori ai acestui proces. Mai sunt întrebări și de ce este descurajată formal și informal organizarea locală. O discuție despre seturile de instituții care pot avantaja sau dezavantaj acest fenomen este necesară cândva. Și putem merge și la nivel individual și colectiv – chiar ca sumă a individualităților – să întrebăm ce rol are deznădejdea în blocarea unor astfel de inițiative.

Ne place Germania, cu ale ei comunități locale reziliente, admirăm țările nordice pentru capacitatea de a construi, dezvolta și menține comunități locale, vedem cum izvorăsc multe idei politice din subsidiar în Regatul Unit, dar nu ne întrebăm de ce lipsesc în România.