Ce așteptări avem de la sistemul național de educație?

Ce așteptări avem de la sistemul național de educație?

Una dintre întrebările lipsă din dezbaterea românească privind România Educată ține de așteptări. Ce așteptări avem de la sistemul național de educație? Ce rezultate dorim să ofere? Evident, suntem conștienți de sacrifiile care sunt necesare pentru atingerea acestor rezultate? Deși s-a discutat mult despre viziune în cadrul dezbaterilor naționale pe tema acestui proiect, nimeni nu știe să răspundă la aceste trei întrebări. Mai nou, ne punem întrebarea dacă mai avem sistem național de educație în România.

Trendul actual este spre subfinanțarea educației publice și încurajarea celei private. Sunt sacrificii importante la mijloc. Pe de o parte, vorbim de latura financiară. Școlile private sunt afaceri. Unele livrează rezultatele, altele nu. Dar nu sunt doar afaceri private, marcate de părinți, ci plătite și din contribuții publice. Finanțarea pe elev este una dintre himerele educației din România. Discursul populist mai spune că nu este o problemă această modalitate de finanțare, căci responsabilitatea primară pentru finanțarea educației aparține comunităților. Doar că rezultaltele finanțării lăsate comunităților includ 1) delăsare și 2) finanțare în raport cu capacitățile comunităților. Fără contribuții masive de la centru, rezultele vor duce într-un apartheid educațional. Și sunt sigur că nimeni nu își va dori să trăiască într-o astfel de lume, ci se vor relua tendințele de dinainte de Cuza, cu boierii la Paris și Berlin, iar iobăgimea unde apucă. Se întâmplă deja la nivelul conducerii politice, economice și culturale din țară, doar cei care nu vor să vadă această realitate nu o vor vedea. Trecem peste un punct esențial, anume că sistemele publice nu permit favoritisme pentru anumite entități în funcție de cine se află acolo și au grijă să rezolve și conflictele de interese.

A doua parte este cea organizațională. Un sistem național de educație este prin natura sa 1) un sistem și 2) național. Nu prea mai există puncte comune între sistemul privat și cel public de educație în România în acest moment. În afară de contabilitatea Ministerului Educației și discursurile politicienilor, nicăieri nu mai găsim nimic care să aducă cele două sisteme împreună. Dacă luăm parcursul elevului mediu din cele două sisteme, puține șanse să se mai întâlnească vreodată în viață, dacă s-au întâlnit cumva la vreo maternitate. Sunt frumoase poveștile cu educația Regelui Mihai, dar sunt utile doar pentru citate motivaționale de Facebook. Referitor la dimensiunea națională, ce educație de calitate este oferită celor două milioane de copii din mediul rural, condamnați de „demantelarea” sistemului național de educație și de sufinanțarea unităților de învățământ și a comunităților în care s-au născut?

Problema este agravată și de sistemul național de gestionare a fondurilor europene, în care beneficiarul final al proiectelor desfășurate nu contează decât ca indicator pentru obținerea fondurilor, fie că vorbim de copii, școli sau primării. Este abordarea pe care nu o întâlnim acolo unde vrem să ajunge, fie că ne uităm la Germania, Austria, Finlanda sau Danemarca.

Dincolo de aceste fenomene, mai există o surprindere continuă bazată pe încercarea de distrugere a acestui sistem și de a aștepta rezultate mai bune de la el la nivel de societate, un semn că există credința că miracole se pot întâmpla, chiar dacă acționăm cu spor împotriva îndeplinirii lor.

P.S.: Sunt ușor amuzante apelurile către educație prin media, fie că vorbim de televiziune educațională, TikTok, Facebook sau YouTube. Au puține de-a face cu educația, după cum dovedește unul dintre scandalurile recente cu influenceri în podcasturi pe neuroștiințe care transmiteau informații nu doar inadecvate, dar neadevărate.