Câteva cuvinte despre așa-zisul referendum din Catalonia

Unul dintre rolurile principale ale unui stat este redistribuția.

Când nu funcționează, vedem ce se întâmplă: cresc inegalitățile, cresc deficiențele pe anumite domenii, apar discrepanțe tot mai mari și nemulțumiri ale populației. De ce să oferim o serie de investiții strategice unei regiuni, ținând cont că în orice moment ar putea să plece?

De ce să dăm mai multă autonomie unora, și nu altora? Putem să ne administrăm singuri, poate chiar mai bine ca alții, de ce să stăm în loc și să ascultăm mereu ce vine de la centru?

Sunt doar câteva întrebări.

Comunitățile autonome spaniole sunt în fapt niște cvasi-state federate, chiar dacă Spania este o monarhie constituțională unitară. Nu de puține ori, în trecut, au apărut conflicte majore între comunități și guvernul central, iar acum nu este decât un alt episod al conflictelor, cu focalizare pe Catalonia.

Dacă ar fi să fie adusă în prezent povestea de astăzi, aceasta ar începe prin 2003, cu speranțele oferite de Zapatero reformei privind statutul autonomiei Cataloniei. În final, cooperarea dintre autoritățile de la Madrid și cele din Catalonia a mers bine, cu foarte multe puncte cerute de regiune în defavoarea controlului de către guvernul central.

Intervenția liderului opoziției de la acea dată, Mariana Rajoy, actual prim-ministru din partea Partidului Popular, face ca reforma să fie mai puțin ridicală, iar Curtea Constituțională clarifică numeroase articole din statutul privind autonomia, afectând dorințele catalanilor.

Trece criza, crește șomajul, se schimbă guvernul, se protestează împotriva austerității și schimbărilor decise de Curtea Constituțională, astfel încât doar banii, adică multe investiții anunțate de guvernul central și scheme de finanțare, rezolvă conflictele. Se ajunge la referendum, parlamentul regional aprobă, parlamentul central respinge, are loc un referendum neobligatoriu nedenumit referendum suspendat de guvernul central și de Curtea Constituțională, o majoritate a minorității votează masiv pentru independență.

Vin alegerile și crizele din parioada 2015-2016, se schimbă distribuția de forțe în parlamentul de la Madrid, pe plan regional o majoritate pro-independentistă se formează, apar câteva scandaluri, iar programele de investiții nu mai reușesc să țină sub control procesul politic, guvernul central și Curtea Constituțională fiind ignorate de Catalonia.

Parlamentul Cataloniei trece o lege a referendumului, iar guvernul regional anunță un vot pentru secesiune. Singura soluție rămâne intervenția în forță pentru a opri demersurile ilegale și ilegitime ale majorității regionale.

Acțiunile prim-ministrului actual sunt sprijinite atât de partidul său, Partidul Popular, cât și de socialiști (care și-au schimbat între timp opțiunea), dar și Ciudadanos, o mișcare politică pornită din Barcelona cu reprezentare națională acum. Nu-i nevoie să descriu intervenția în forță, căci a fost în media toată săptămâna.

Problema este că nu numai că este un vot ilegal în sistemul constituțional spaniol, dar este și organizat fraudulos, nu doar contra opțiunii guvernului central, dar și cu fraude precum voturi multiple, presiuni în alegeri și altele. Așadar, un vot obținut printr-un proces viciat.

Presa spaniolă vorbește despre „referendumul ilegal de secesiune al Cataloniei”. Eu nu pot să numesc referendum acest proces, ci o farsă, una provocată contrar domniei legii și respectării drepturilor omului. Ajunge la acest nivel, nu numai la dinamica relațiilor dintre guvernarea centrală și cea regională.

Datele nu mai contează, iar legile sunt ignorate, în principal de autoritățile și forțele politice regionale, dar și de cele conduse de la Madrid. Abuzurile vor legitima demersurile separatiste, însă separatismul nu oferă nicio soluție. Guvernul de la Madrid are ca ultimă opțiune o demonstrație de forță, într-un mod responsabil, în fața provocărilor și provocatorilor.

Ce va fi în ziua de după alegeri vom vedea. Deja mulți oameni sunt reținuți, un proces care a ieșit un haos exemplar, iar polarizarea este dusă la extrem și vizibilă în toate sferele societății.

Intervenția unor actori internaționali este improbabilă, căci, informal, ar oferi statutul de parte catalanilor, pe care oricum îl visează. Noi alegeri vor oferi probabil același rezultat, posibil mai slab după ce regionalii și-au arătat iresponsabilitatea și incompetența. Dialogul va fi unul în care nimeni nu va asculta pe nimeni, iar compromisurile vor fi foarte delicate.

Dar cum ar arăta o Catalonie independentă? O entitate politică cu o economie în scădere, la mâna guvernului de care s-a separat (două treimi din datoria publică a Cataloniei este deținută de … Spania), nerecunoscută de niciun stat membru al Uniunii Europene, cu nicio șansă de a intra în Uniunea Europeană, cu sancțiuni internaționale. Și am vedea mândria fotbalului catalan, echipa de fotbal FC Barcelona, jucând de pe un stadion din afara Cataloniei, dacă va mai exista, căci „exercițiul cetățenesc al dreptului democratic la liberă exprimare”, după cum au inclus într-o poziție oficială, implică și responsabilitate.

Revenind la redistribuție, argumentul de natură economică, al supremației Barcelonei, este insuficient, căci ai o serie de circumstanțe care fac ca Barcelona să fie în topul regiunilor din Spania, iar beneficiile nu sunt unidirecționale sau singulare.

P.S.: Secesiunea nu înseamnă autodeterminare.