Anihilare fără reprezentare. De ce sunt împotriva armelor nucleare

Anihilare fără reprezentare. De ce sunt împotriva armelor nucleare

A revenit în spațiul public discuția despre arme nucleare. Opinia publică înclină în acest moment spre susținerea acestora, inclusiv prin plimbarea acestora pe teritoriul României, fără a exista o dezbatere publică pe această temă. Acesta este motivul pentru care este nevoie de reamintere a faptului că armele nucleare sunt o tragedie a umanității.

Este eșecul definitiv al diplomației și al rațiunii, o recunoaștere a faptului că nu mai putem coabita decât prin amenințarea cu masacrul colectiv. Cele două bombe de la Hiroshima și Nagasaki au omorât doar prin detonare peste 200.000 de oameni, în timp ce numărul total de victime, incluzând și pe cele care au murit din cauza efectelor radiațiilor, depășește 500.000. De altfel, o singură detonare a unei arme nucleare de dimensiuni medii poate omorî jumătate de milion de bucureșteni și răni încă pe atâția.

Armele nucleare nu aduc „autonomie strategică”, un concept vehiculat de parcă am vorbi de armonizarea cotelor de TVA în Uniunea Europeană. Din contră, destabilizează relațiile între puteri curse ale înarmării și crește riscul unor detonări voite sau accidentale. Acolo unde lipsesc instituții democratice solide și un control civil și politic superior, acestea duc într-un punct de inflexiune periculos, unde echilibrul de putere riscă să strivească singurul fundament valid: democrația. În alte cuvinte, anihilare fără reprezentare.

Armele nucleare reprezintă antiteza absolută a democrației pe care am susținut-o constant. Din punct de vedere strategic, ele sunt apogeul puterii centralizate. Revenind la Europa, pe un continent în care state precum România au lăsat povada democrației pentru mirajul unui regim hibrid, unde transparența achizițiilor militare este sublimă dar lipsește cu desăvârșire, ideea unei „umbrele nucleare europene” nu este un scut, ci un ștreang.

Fără reforme democratice reale, este imposibil să acorzi în orb votul anihilării în masă, chiar și în numele „descurajării”, unui proiect european. Mai ales atunci când cetățenii sunt deconectați de liderii europeni. Cum putem încredința „butonul roșu” unei structuri atât de îndepărtate de idealul unei federații democratice care mobilizează în prezent resurse imense fără un control democratic real? Din perspectiva securității umane, credibilitatea unei forțe de descurajare depinde de coeziunea politică. În absența unui demos european consolidat, arsenalul atomic devine instrumentul suprem al unei tehnocrații militare sau milităroase, iresponsabile și fără răspundere, capabile să decidă soarta a milioane de oameni fără a trece prin filtrul legitimității populare. Structura despre care vorbesc este Uniunea Europeană, deoarece aceasta s-a pronunțat pe mai multe teme legate de armele nucleare în ultimii ani. Mai mult, recentul program SAFE (Security Action for Europe), 160 de miliarde de euro pentru înarmarea convențională a Uniunii Europene, ce vor fi plătite în următorii zeci de ani, a ocolit nu doar Parlamentul European, dar și adunările naționale.

Revenind la tragedia armelor nucleare, este important de reiterat caracterul pustiitor al acestora. Prin 1631, tot în spațiul european, era introdusă o regulă a electorului de Brandenburg care interzicea pedepsirea soldaților care nu protejau școlile în timpul războiului. Era o formă incipientă de umanitate în mijlocul barbariei, o recunoaștere a faptului că forța militară trebuie să aibă limite etice. Arma nucleară, prin însăși natura sa, șterge această distincție. Ea nu alege între combatant și școlar; ea vaporizează legea, moralitatea și viitorul deopotrivă. Am dat exemplul școlilor pentru că este de actualitate, în pofida nepăsării cinice a liderilor europeni. Când o armă nucleară este detonată, nu contează că ești la școală, la discotecă, la muncă sau în parc. Nici nu ai timp să reacționezi.

Aș aminti vocea Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea. Deși în 1982, într-un context de Război Rece, acesta accepta cu reticență „descurajarea nucleară” ca pe un rău necesar ca un mijloc pentru obiectivul dezarmării nucleare, poziția sa ulterioară a fost fără echivoc: armele nucleare sunt o ofensă la adresa vieții. Papa Ioan Paul al II-lea și succesorii săi au avertizat constant că o pace bazată pe teroare nu este pace, ci un armistițiu fragil pe marginea abisului. Merită amintit mesajul explicit reluat de Papa Leon al XIV-lea nu doar împotriva folosirii armelor nucleare, dar și posesiei acestora, precum și amenințării cu folosirea lor.

Este o ironie tragică să pretindem că apărăm valorile europene investind în arme care ar lăsa în urmă doar un continent vitrificat în locul unui exemplu de dezvoltare, cooperare, și dialog. Când Germania începe să trimită chestionare de înrolare tinerilor de 18 ani, iar UE reinterpretează tratatele pentru a ocoli unanimitatea servind unor obiective militare, asistăm la eroziunea fundamentului juridic și umanist pe care s-a construit Uniunea. Când un stat fondator al construcției europene de după Hiroshima și Nagasaki promite „descurajare nucleară înaintată” și creșterea numărului de focoase fără divulgarea publică a numărului și caracteristicilor acestora, vorbim de încetarea Uniunii Europene ca proiect de pace, ca proiect democratic, și ca proiect cu credința în valoarea demnității umane.

Adevărata securitate europeană, implicit și a României, nu se găsește în umbra radioactivă a unui focos, ci în reziliența instituțiilor noastre și în protecția drepturilor omului. Înainte ca atomul să înlocuiască definitiv demosul, trebuie să cerem o democratizare radicală a arhitecturii de securitate și de apărare. Altfel, nu putem să construim o federație de cetățeni liberi, ci o fortăreață administrată de tehnocrați și dirijată de conducători fără valori, unde singura certitudine este distrugerea reciprocă asigurată.

În final, merită să amintesc două motive practice, suplimentare, pentru care sunt împotriva ideeii promovate de președintele francez Emmanuel Macron, cu privire la descurajarea nucleară înaintată.

Participanții la programul francez, oricum angajați în presiuni fiscale împovărătoare prin obiectivul atingerii unei alocări de 5% din PIB apărării, vor plăti de fapt rente pentru ca avioanele nucleare franceze survoleze teritoriul național și pentru a participa în exerciții comune. Dublează deja excelenta umbrelă nucleară a NATO prin contribuția SUA. De altfel, lidera opoziției franceze Marine Le Pen, a anunțat că, dacă aliații vor dori să găzduiască arme nucleare franceze, aceștia vor trebui să achiziționeze armament nuclear francez, de exemplu în locul avioanelor americane F-35.

În al doilea rând, propunerea franceză rămâne exclusiv sub comanda intereselor naționale ale Franței. În cazul în care, pe fondul unei spirale a insecurității, ceilalți aliați au nevoie de sprijin, decidentul va fi președintele Franței, nu vreun lider european, și nici vreo structură democratică europeană.