Problema încrederii în instituții. Este meritată?

Problema încrederii în instituții. Este meritată?

Apar mai multe voci publice care atrag atenția asupra unor riscuri existente în momentul în care este redusă încrederea în instituțiile publice – de la efectele asupra coeziunii sociale la potențialul de instrumentalizare de către entități străine, argumente bazate în principal pe mesajele promovate în discuția publică privind cazul de la Caracal, mesaje reale sau contrafăcute. Chiar dacă riscul acesta există, problema este falsă.

Conspirațiile, idei care nu sunt neapărat rele, au apărut pe un teren fertil, ținând cont de puterea rețelelor locale de interlopi, de incapacitatea instituțiilor de a-și servi scopul, de dublele reacții ale autorităților din sistemul național de apărare. Au avut o rațiune de a exista și pe aceasta doresc să o evidențiez. Reacțiile iraționale au avut o serie de fundamente pe care s-au bazat. Sunt câteva teme mari ale conspirațiilor și dezinformărilor promovate în spațiul public de această tragedie, dar care au propriile fundamentale.

Una dintre aceste teme este criminalitatea organizată, unde, dacă eliminăm cazurile pentru care a fost presiune europeană, nu există rezultate. Primim în același timp informații despre cum suntem pregătiți de Schengen, mesaje motivaționale pe paginile Facebook ale autorităților responsabile de siguranța publică, primim zilnic informații despre localizarea și interceptarea unor persoane în diferite ipostaze, despre cum „sistemul de forță” al statului român livrează rezultate în diferite domenii (e.g. anticorupție politică la nivel înalt), pseudo-experți care vorbesc despre legislația penală după un fir narativ care corespunde intereselor unor grupuri (ironic, nu vorbesc și despre investițiile pe care le fac indivizii și societatea, în general, în interesul acelor grupuri).

Vedem și erorile, dar scoase din lumina reflectoarelor și bazate pe analize superficiale, incluzând problemele cu care se confruntă cetățeanul la firul ierbii, care a văzut și simțit cum s-au dezvoltat rețelele de criminalitate organizată în ultimii 30 de ani, cazurile neelucidate, greșeli și indiferența generalizată (confirmat și de faptul că avem ca influenceri online și autori best-selling, greu de contestat, doi foști reprezentanți ai forțelor de ordine), problemele de garantare a drepturilor fundamentale ale celor arestați. Uneori apărătorii acestor instituții care comit erori ș greșeli sunt cei ajung, afectați de un caz sau altul, pe baza unor interese private, promotorii mesajelor conspiraționiste, cum a fost cazul de la Caracal.

Nu este Rusia de vină pentru că autoritățile statului, finanțate din taxele cetățenilor, nu livrează rezultate și comit greșeli în lanț. Și nu identifică în mod real problemele cu care se confruntă. La fel cum nu este Rusia de vină pentru că autoritățile din România oferă privilegii IT-iștilor și castei siguranței naționale, printre alte grupuri, cu complicități interne și expterne, lăsând fără apărare persoanele aparținând unor grupuri dezavantajate.

Încrederea se câștigă. Și se pierde. Este esența democrației. Altfel am fi într-o dictatură în care ne-am preface că totul funcționează. Și am avea și inamici interni și externi pe care să dăm vina atunci când apar semne de întrebare. Întotdeauna este loc de mai bine. Uneori greșelile sunt naturale. Dar este important ca, atunci când trecem peste ele, trecerea să fie bazată pe o serie de măsuri. Vasul cu încredere crăpat și lovit constant se poate sparge. Putea fi lipit, consolidat, înlocuit. După Munții Apuseni, sistemul de localizare nu a fost îmbunătățit. După Colectiv, autorizațiile locale sunt date la fel de superficial. Ajungem la vorba lui Cicero, „oice om poate face greșeli, dar numai idiotul persistă în eroare sa”, care nu este neapărat o reflecție inspirațională. Mai ales când sursa funcționează din taxele și impozitele celor care suferă de pe urma erorilor.

Despre încredere, există și riscul ca aceasta să fie nemeritată de anumite instituții. Pe lângă faptul că sistemul de siguranță publică este printre cele mai ascunse de ochii publicului, deci de transparență, dar și de ceea ce se numește răspundere, cu complicitatea politicienilor de la putere și din opoziție, există puține încercări de auto-reformare. Când răspunderea înseamnă ieșit la pensie la 40  de ani cu pensie specială, e o problemă gravă de sistem despre care, în mod foarte ciudat, nu se vorbește.

Există puține încercări, în general, de câștigare a încrederii publice de către aceste instituții. Și nu mă refer aici la transformarea acestora în instituții politice care aleargă după sondaje, ci în desfălurarea activității standard și la îmbunătățirea constantă a activității. Au ieșit cu cazul Caracal în atenția publică problema violenței domestice și a violenței de gen în raport cu reacția autorităților. Sunt două probleme în care autoritățile s-au dovedit în ultimele decenii impotente, de la autoritățile publice locale și naționale incapabile să genereze suport pentru măsuri de sprijinire a victimelor la instituțiile responsabile de asigurarea protecției acestora. Numeroase femei au fost tratate într-un mod inuman, impertinent, imoral și ilegal de către reprezentanții „autorității” și ai „ordinii” în timp ce acestea aveau nevoie de anchetarea cazurilor reclamate.

Uneori, încrederea în instituții trebuie să scadă pentru a crește, ca măsură care, administrată corect, poate contribui la o stopare a declinului. Și nu este un lucru rău per se, căci superficialitatea și încrederea nemeritată pot fi grave pentru coeziunea socială și utile entităților străine mai mult decât realitatea. Gândiți-vă la Crimeea și la estul Ucrainei, în care multe autorități locale și regionale au cedat puterea ocupanților fără nici cea mai mică reacție, iar cetățenii au avut mai multă încredere în ocupanți decât în propriile instituții, decât în instituțiile pe care le finanțau cu taxele lor.  Aici nu este vorba doar de conspirații și dezinformări, ci și despre existența unei autorități legitime, care să merite încrederea și să nu abuzeze de ea.

În final, cu câteva numere. Datele sunt luate din sondajul INSCOP din martie 2019. Poliția din România este în topul procentelor din populația națională care declară multă/foartă multă încredere – aproximativ 43% (puțin, dacă ne raportăm la alte state democratice), depășită doar de armată, biserică și jandarmerie, la mică distanță de DNA/procurori și de Președinție; serviciile de informații, deși sunt slab cotate față de alte state democratice, rămân cu peste 30% la capitolul încredere multă și foarte multă. Este importantă raportarea la alte state, combinată cu reacția publică, pentru că arată că sunt o serie de probleme care ar trebui să creeze îngrijorări la cele mai înalte niveluri. Ceva nu funcționează și nu este dificil de identificat. Iar conspirațiile pot fi de ajutor în identificarea problemelor.

P.S.: Cât de des pot victimele sau cei care apelează la serviciile unor instituții publice să evalueze sprijinul acordat și modul în care au fost tratați, dacă au fost sau nu mulțumiți?

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.