Japonia: starea de urgență nu e, de fapt, chiar așa de urgență
De fiecare dată în România, măsurile excepționale au fost însoțite de furturi excepționale și decizii proaste excepționale. Acest lucru ar trebui să ne provoace îngrijorări când întreaga clasă politică insistă pe declanșarea stării de urgență. Îngrijorări pentru că nu este vorba doar de incompetelor în lumina reflectoarelor, dar de decizii de criză cu impact major.
Urgențofilii ies de câteva săptămâni pe micile ecrane și spun că peste tot este stare de urgență. Ceea ce este fals, căci vorbim de semnificații diferite ale stării de urgență și de posibilități diferite. În România, de exemplu, starea de urgență este mai mult sau mai puțin imaginea României mineriadelor. Mai este o ordonanță din 1999 în care se vorbește despre posibilitatea de a face razii și văd că mulți au înțeles că pot face asta. Doar că în cazul coronavirusului și a bolii asociate – COVID-19, prin razie riști să răspândești virusul și să zădărnicești planurile de limitare a răspândirii.
Mai mult, în situații normale ca cea de astăzi ai cadrul legislative necesar pentru achiziții simplificate, pentru dotarea spitalelor și pentru carantinarea unor persoane. De asemenea, într-o situație de urgență, nu poți recupera ce nu ai făcut în mai bine de zece ani când ai pierdut timpul la putere sau în opoziție ca politician și decident. Plus că ultima guvernare a dovedit că poate face achiziții de miliarde pe furiș ca urgențe fără să fie urgențe. Așadar, care este valoarea adăugată a stării de urgență? Ce rezolvă în această criză? Cum ajută? Mai ales că multe măsuri descrise pentru starea de urgență pot fi luate în starea ordinară, iar riscurile sunt destul de mari – panică, aglomerări, contagiune – ceea ce agravează urgența.
Și ajungem la Japonia și starea de urgență. Japonia încă nu a declarat stare de urgență, aceasta rămânând ca măsură de ultim resort. Mai mult, potrivit declarațiilor oficialilor japonezi, declararea stării de urgență nu este iminentă. Urgențofilii români spun de câteva zile că Japonia a declarat starea de urgență, ceea ce nu este (încă) o realitate.
Este adevărat că au amendat o lege care oferă posibilitatea să declare starea de urgență pentru epidemia de coronavirus. Este importantă această etapă, căci este definitorie pentru un stat de drept. Primul pas făcut de japonezi a fost ca această stare de urgență să fie țintită pe epidemia de coronavirus, dacă va fi. Conform Japan Times, guvernul Japoniei definește noua stare de urgență „ca o situație în care capacitatea de oferi asistență medicală ajunge la limite, iar viețile și sănătatea oamenilor vor fi la risc în lipsa luării unor măsuri”. Clar, la obiect, limitat ca scop.
În al doilea rând, nu vorbim de legea privind situația de urgență în cazul Japonia, ci de urgențe specifice. Schimbarea legală făcută pentru a răspunde coronavirusului este limitată ca timp la doi ani, spune Kyodo News. Cu repetiție, pentru a răspunde coronavirusului și limitată la doi ani, atât are valabilitate demersul parlamentarilor japonezi. Dar nu este vorba de perioada stării de urgență. Căci starea de urgență, dacă va fi declarată, poate fi declarată pe o perioadă mult mai mica, de ordinul săptămânilor sau lunilor. Momentan, spune executivul japonez, nu este cazul.
În al treilea rând, cum rezultă legea este important. Pentru că nu vine președintele și decretează urgența, iar restul ștampilează/votează. Camerele legislativului japonez vin și spun că prim-ministrul va putea să declarea situație de urgență privind epidemia de coronavirus. Apoi, prim-ministrul, după o analiză aprofundată, bazată pe experți, va decide dacă va propune guvernului declararea acestei stări de urgență. În România, președintele decretează, iar Parlamentul României confirmă (mai nou, se discută despre propuneri ilegitime, anti-democratice și posibil ilegale, neconstituționale precum voturi pe WhatsApp sau exemplul voturi pe rând în diferite încăperi ale Parlamentului pentru numirea executivului – dovada că puterea în România a scăpat de sub control). Și să nu uităm că Dieta Japoniei a adoptat alături de această lege (amendament la lege, de fapt) și o rezoluție prin care cere guvernului să notifice legislativul în avans în cazul în care pregătirii declarației. În România, este folosită o lege eternă, de pe vremea mineriadelor, specifice unui regim de tranziție de la totalitarism la un regim autoritar precum cel de acum.
Nu în ultimul rând, ce înseamnă pentru japonezi declararea acestei stări de urgență. Înseamnă, de exemplu, închiderea școlilor. Dar în România se pot închide școlile și fără stare de urgență. Se pot anula evenimente publice și private într-o manieră similară. Desigur, avem și măsuri comune privind conținutul urgenței – privind folosirea proprietății (desi, față de Japonia, la noi legislația pe acest subiect sub stare de urgență este prea laxă), solicitarea oamenilor să stea acasă, dar este necesară o evaluare de substanță a ce presupune starea de urgență în cazurile comparate. S-ar putea să descoperim că sunt comparabile pentru x, y și z, dar lipsite de relență pentru a, b, c și d. Mai mult, la fel ca în Japonia, pentru cele mai multe măsuri economice nu este necesară declararea stării de urgență în România. Plus că avem un mare minus față de Japonia – adoptarea deciziilor după cum bate vântul sau interesele sponsorilor de partid.
P.S.: În mod normal, aș fi zis să că putem avea încredere în autorități. Nu este cazul acum. Vorbim de starea de urgență în mâinile celor care au dat 25 de ordonanțe de urgență într-o noapte fără a avea vreo urgență, de provocat cu intenție depășirea țintelor de deficit pentru a băga țara în criză, de încercare cu orice preț de provocare a alegerilor anticipate cu coronavirusul la poartă graniță, de satisfacerea dorințelor sponsorilor de partid în dauna interesului public, de reducerea bugetului pentru Sănătate, Educație și Dezvoltare.