Controlul civil al Armatei, o condiție esențială a democrației

Controlul civil al Armatei, o condiție esențială a democrației

Controlul civil, democratic, al Armatei este o condiție existențială într-o democrație. Este o garanție că în cazul unor decizii militare greșite, va fi cineva la final care să plătească prețul politic al dezastrului.  Generalii, prin garanțiile și autonomia pe care o au – aspecte necesare pentru buna funcționare a sistemului de apărare – , de exemplu, nu vor putea fi sancționați pentru aceste greșeli și, de la sine înțeles, nu au niciun contact cu alegătorii pentru că nu participă activ în competiția democratică pentru putere. Existența unei conduceri din afara sferei militare la conducerea Ministerului Apărării este o asigurare privind neutralitatea politică și caracterul nepartizan al Armatei, o garanție pentru neimplicarea în jocuri politice și menținerea unui nivel înalt de profesionalism.

Controlul democratic și supravegherea permanentă a activității militare sunt principii înscrise în ADN-ul democrației, indiferent de profesionalismul Armatei. Într-o democrație consolidată, ai ambele elemente: un control civil permanent manifestat concomitent prin diferite mecanisme – comandant suprem civil, ales; conducere civilă la nivelul ministerului apărării; control real prin intermediul comisiilor parlamentare permanente; transparență și bună guvernare în alocarea contractelor de achiziții publice în domeniu și alte aspecte; și autonomie și profesionalism la nivelul militar. Aceste elemente ar trebui să ofere condițiile pentru neutralitatea politică a Armatei, pentru reducerea riscurilor de confruntare și creșterea încrederii populației în cooperarea loială ale zonelor civile și militare, și de asigurare a răspunderii militare în fața societății. Desigur, înseamnă inclusiv limitarea ambițiilor politice ale conducătorilor Armatei și cele militare ale liderilor politici.

În al treilea rând, apare discuția despre ownership-ul politicii de apărare, „stăpânirea” politicii de apărare. Cine/ce este la final responsabil pentru elaborarea și promovarea unei politici de apărare? Este guvernul rezultat al alegerilor democratice, supus controlului parlamentar, sau însăși Armata, în urma unor jocuri de culise necunoscute publicului larg? Problema politicii de apărare are mari implicații, chiar dacă vorbim de cooperarea și coordonarea constituțională între cele două ramuri ale statului, pentru că pot rezulta direcții diferite de politică de apărare. În lipsa unei conduceri civile, avem riscul semnificativ al suprapunerii acelor direcții și, în acest caz, lipsa unui proces de negociere, în cadrul legal și legitim, bineînțeles, între părți.

Partidul Național Liberal, în componența guvernamentală propusă de prim-ministrul desemnat Ludovic Orban, probabil agreată de președintele Klaus Iohannis, ignoră garanția conducerii civile la nivelul Ministerului Apărării, garanție esențială pentru separarea dintre civil și militar, pentru asigurarea controlului și răspunderii civile, pentru respectarea unui principiu de bază al consolidării democratice. Mai sus, am enumerate doar câteva raționamente care stau la baza acestui principiu, însă mai sunt și altele.

Generalul Nicolae Ciucă, șeful Statului Major al Apărării, trece peste noapte de la conducerea militară a Armatei la conducerea Ministerului Apărării. Va trece în rezervă, din relatările unor publicații, dar un general în rezervă pe post de ministru al Apărării nu garantează controlul civil.

Rămâne însă ca o dovadă a revărsării puterii militare asupra puterii civile. Dacă la nivelul democrației în declin de pe plan intern nu se va vedea ca subiect de dezbatere publică și responsabilitate politică și parlamentară, la nivel international vor fi ridicate multe semne de întrebare când peste noapte cineva care participa la reuniunile șefilor armatelor europene și euroatlantice va ajunge la reuniunile politice ale acestora. Impactul pe termen lung va fi în decredibilizarea ambelor dimensiuni – neutralitatea politică a Armatei Române și consolidarea democrației din România. Capacitate puterii politice de a controla puterea militară și asumarea responsabilităților politicului în această direcție sunt dileme constante în asigurarea funcționării democrațiilor.

Revenind la impact, democrația este o condiție de bază pentru participarea la deciziile Uniunii Europene. Dacă după stat de drept și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, adăugăm și o criză a principiilor democratice în România, Articolul 7 primește un nou impuls. Sunt numeroase state care au alunecat de pe drumul democratizării către unul al unui regim autoritar liberal sau moderat, până acum niciunul din UE. Distincția dintre liderii militari și civili-politici nu este doar un lux. Raționamentele de mai sus stau, de exemplu, la baza existente de structure distincte pentru politic și militar în UE și NATO pe partea de apărare. Uităm că există un control democratic și la nivelul instituțiilor Uniunii Europene care privesc aspecte de apărare și de securitate, iar procedural este dimensiunea politică care primează, ținând cont de opiniile venite din zona militară.

În încheiere, poate că este timpul ca această încălcarea a unui principiu democratic de bază să genereze un proiect de lege prin care să fie introdusă o perioadă de răcire, de cooling off, între momentul părăsirii structurilor militare și apariția pe posturi de conducere la nivel guvernamental. Poate fi parte a unui pachet legislativ mai larg privind controlul democratic al sectoarelor militare. În Statele Unite, Congresul a introdus încă din 1947 condiția ca înainte de a putea deveni secretar pentru apărare, foștii ofițeri trebuie să aibă minimum 10 ani în afara serviciului activ, ulterior fiind redusă perioada la șapte ani. Mai mult, au fost mai multe cazuri de demitere a unor generali pentru implicare politică.