10 august 2018, o demonstrație de protest în numele „diasporei” în Piața Victoriei. O demonstrație fără obiective, fără scop, fără mesaje, cu excepția anti-PSDismului, anticorupției de carton, vulgarității și ipocriziei politice, căci alternativă încă nu există.
În această gălăgie, capacitatea administrativă a statului suferă, o parte a mediului privat începe să aibă pretenții sclavagiste asupra relațiilor de muncă și, indiferent cine va fi la guvernare, nu va putea rezolva aceste probleme peste noapte.
Mai mult, liderii politici de opoziție nu se arată îngrijorați de faptul că agenții economici au început să facă propagandă politică (interzisă în orice regim democratic – vezi cazul Waze), că serverele instituțiilor publice sunt sparte pentru a promova propaganda politică pe care aceștia o susțintă (fapt interzis în toată lumea) și că vulgaritatea este ridicată la rang de obiect de studiu filosofic (nicăieri în lumea civilizată nu vom găsi așa ceva).
Nu există limite privind violența simbolică manifestată în aceste zile dintr-o parte în alta. Orice dialog rațional este exclus în sfera publică, iar dacă spui lucruri care nu sunt convenabile unei părți sau, mai rău, ambelor, batalioanele de postaci sau îndoctrinați încep atacurile momentan digitale.
Alternativa politică nu există în acest moment, la fel cum nu a existat nici în 2016, când Guvernul Cioloș a împrumutat oameni din societatea civilă, mai mult sau mai puțini afiliați unor formațiuni politice, ulterior răspândiți peste tot și ajunși în Parlamentul României sau în alte roluri de unde răsplătesc binefăcătorii cu propagandă unidirecțională. Aceasta nu este politică într-o țară cu ambiții europene, ci o manifestare a patronajului și clientelismului, cam ceea ce face și Dragnea de vreo două decenii.
Alternativa politică nu există în acest moment când te uiți și vezi că lipsește orice idee alternativă. Pe subiectul mutării Ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim a fost o alternativă și cam atât. Ironic, alternativa a venit în urma unui lobby mai eficient asupra celor ajunși la guvernare, semn că nici profesioniști în lobby nu au încredere în capacitatea opoziției de a livra ceva.
Ce spune alternativa? Să luăm cazul pestei porcine africane care a cuprins jumătate din țară și distruge tot ce mai au oamenii prin curți, pe lângă efectele pe care le are asupra crescătorilor de porci și comercianților. Este un dezastru la adresa unui minim de bunăstare al oamenilor din țară, nu numai pentru comercianți. Comisia Europeană a avertizat încă din februarie 2017, iar până la izbucnirea crizei nu a fost nicio reacție din partea celor ce ar fi trebuit să ofere o alternativă politică sau din partea celor care ar trebui să urmărească ce se întâmplă în acest sector. În afară de „apeluri pentru demisii”, „relatări jurnalistice” și „anchete parlamentare” după izbucnirea crizei, nu a existat nicio reacție.
Mă obișnuiesc cu faptul că o democrație consensuală este imposibilă în următorii ani în România, având în vedere viziunile politice divergente, culturii politice și lipsei unor limite privind spațiul de manifestare publică. Rămâne alternativa unui spațiu confruntațional, unul în care va fi foarte multă presiune pe instituțiile publice independente și pe arbitrii instituționali ai acestei tinere democrații (fie că vorbim de autorități de arbitraj în diferite domenii, justiție și altele).
Dar cine se confruntă? Pesediști cu antipesediști, unii cu un program de guvernare, alții cu țipetele că nu sunt de acord cu ce se întâmplă și că nu le plac gafele celor de la guvernare. Nu-i nimic, majoritatea parlamentară poate trimite niște miniștri mai prezentabili, Dragnea poate trece în planul al doilea, însă va rezolva ceva acest lucru?
Alternativa politică spune că reprezintă diaspora. În ce fel reprezintă diaspora rămâne o întrebare deschisă. Rezultatele de la alegeri arată că diaspora a preferat alte partide politice: PMP, USR, probabil MRÎ, sau pe Iohannis, care oricum va fi în centrul atenției anul viitor cu ocazia Președinției române a Consiliului UE. Însă vorbim de o mică parte din diaspora.
Diaspora românească nu este un monolit. Sunt grupuri și grupuri de oameni, fiecare cu individualitatea sa. Instrumentalizarea politică a diasporei pentru atingerea unor scopuri politice autohtone nu va avea ca efect decât conturarea unor reacții opuse între cei rămași și cei plecați, fără a fi capabili să poarte un dialog constructiv și să ofere un proiect. Nici nu cred că vor, căci dacă și-ar dori ar depăși stadiul înjurăturilor.
Problema este că cei care sunt acum pe culmele discursului privind diaspora vor o țară ca afară cu obiceiuri ca nicăieri, pe lângă faptul că nu prea reprezintă adevărata diasporă. Nu sunt fanul imitării, dar putem să ne uităm cum funcționează societățile de adopție.
În final, faptul că trimiți bani în țară nu te face superior celor care muncesc aici sau oriunde altundeva, la fel cum miliardele în remitențe nu provin doar de la anti-PSDiști. În fine, se pare că egalitatea cetățenilor în privința drepturilor și libertăților în raport cu statul pare depășită din ce ne spun organizatorii protestului. Ceea ce e ciudat, căci îmi amintesc că unitatea poporului și egalitatea între cetățeni este un principiu fondator al României:
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. (Constituția României, art. 4(2))
