În fața cui răspunde Președintele pentru deciziile privind politica externă?

În fața cui răspunde Președintele pentru deciziile privind politica externă?

Într-o republică parlamentară, un președinte nu poate face aproape nimic de capul său. Într-o republică prezidențială, cum este Statele Unite, președintele dă socoteală parlamentului, Congresul Statelor Unite în cazul de față, pentru deciziile pe care le ia.

În România, o aparentă republică semiprezidențială, Președintele nu răspunde în fața nimănui, își definește atribuții pe care nu le are,  este și apărat de partide care nu prea înțeleg democrația sau de tinerii frumoși și liberi supărați pe cei aflați la guvernare.

O problemă importantă apare în momentul în care reducem rolul Guvernului la simplu executor al deciziilor de politică externă și punem pe seama președintelui mai mult decât reprezentarea statului.

În primul rând, pentru că în Constituția României este scris altceva. În al doilea rând, pentru că altfel președintele ar fi un dictator în politică externă a României, ceea ce este o problemă serioasă în funcționarea unei democrații.

Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, potrivit programului de guvernare. Este scris astfel în articolul 102 (1) din Constituția României. Același program de guvernare trebuie acceptat de Parlamentul României. În situația în care executivul nu se mai ține de treabă, Parlamentul României are un instrument util pentru a trage un semnal de alarma: moțiunea. Istoria recentă arată că inclusiv același partid care deține reprezentanții în Guvern poate apela la moțiune, în baza neîndeplinirii programului de guvernare. Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate (art. 109), iar Președintele nu poate revoca prim-ministrul (art. 107). Cerând demisia prim-ministrului, chiar dacă printr-o declarație politică, președintele Iohannis și-a depășit mandatul. Prim-ministrul nu răspunde în fața sa (și este bine că nu aducem în mâinele aceleeași persoane sau aceluiași grup atâta putere).

În fața cui răspunde, însă, Președintele în momentul în care se pronunță cu privire la o serie de decizii – de politică externă și nu numai?

Dacă acceptăm că este parte a executivului și are niște atribuții, chiar și în politică externă, mai mult decât de reprezentare, trebuie să vedem dacă îl poate controla cineva în privința exercitării atribuțiilor respective, de preferat în fața Parlamentului. În anumite cazuri, controlul este evident: nu poate, de exemplu, aproba mobilizarea forțelor armate fără aprobarea Parlamentului. Chiar și pe partea de politică externă situația e clară, oricât ar încerca să răstălmăcească unii sau alții anumite clarificări aduse de Curtea Constituțională.

În cazul Guvernului, avem un instrument – programul de guvernare – și un mecanism care implică Parlamentul. În cazul președintelui, Constituția introduce rolul fundamental al Guvernului în exercitarea tuturor atribuțiilor în domeniul politicii externe, și cel puțin un instrument, printre care se află suspendarea din funcție în cazul săvârșirii unor fapte grave. Nu putem spune astfel că, cu excepția unor situații limitate de reprezentare a statului, Guvernul este pentru președinte un fel de „secretariat tehnic”.

Problema principală este că, dacă acceptăm rolul principal al Președintelui României în politica externă, acesta are libertatea de a fi un dictator și de a face ce dorește. Deciziile sale nu sunt constrânse de un program de guvernare (în cel mai bun caz, mandatul negociat de Guvern, dar iar ajungem la Guvern și este pentru o situație clară), iar acesta nu răspunde în fața nimănui. Dacă Parlamentul decide suspendarea sa – o formă de răspundere în fața Parlamentului, același corp are nevoie de aprobarea alegătorilor, căci este nevoie de un referendum pentru demiterea președintelui.

Prin reducere la absurd ajungem la o situație foarte ciudată în care Președintele este în același timp și mediator între puteri, și deasupra celorlalte puteri, și parte a unei puteri (executivul).  Alegătorii săi se pot transforma peste noapte într-un instrument de veto împotriva răspunderii sale în fața altor autorități, de protejare a unei dictaturi personale.

Încheind, în fața cui răspunde Președintele României pentru o decizie de politică externă? Căci dacă nu răspunde în fața nimănui, nu mai putem vorbi de democrație.