De ce strategia cu mâna de lucru ieftină este destinată eșecului?

Competiția este globală

Pe outsourcing, industrie și producție manufacturieră, România este în același loc cu India, Bangladesh, China, Nigeria. Diferența majoră față de ei este poziționarea geografică. Plus populația, căci a noastră este foarte mică prin comparație. Desigur, există ideea clusterelor și huburilor regionale, un model de succes din punctul meu de vedere, dar aici e mai mult decât economie de piață, căci e nevoie de angajament politic și investiții în infrastructură. Căci avem și colegii de la est și de la sud care oferă același lucru. Diferența este că Mercedes Benz și alte companii au mult mai multe motive să își deschidă uzine de producție în Rusia. Sau Renault în Maroc, căci de acolo ai autostrăzi, dacă nu preferi să le transporți pe apă. În România nu ai nicio autostradă făcută pe bune. Avantajul comparativ pe termen mediu nu este la noi pe aceste categorii și de-asta companiile multinaționale se vor muta.

Piața muncii este internaționalizată

Ascult multă lume, indiferent de nivel de educație, preferințe politice, statut social. În general, ajung la un consens pe anumite puncte, chiar dacă sunt în dezacord pe multe. Unele dintre discuții sunt despre economie, politică și nu numai. Zicem că muncitorii, meseriașii, clasa muncitoare, forța de muncă, oamenii activi sau cum vrem să îi numim refuză anumite locuri de muncă, de cele mai multe ori putând fi calificate ca prost plătite, sclavie modernă și alte atribute. Unele pe drept, altele pe nedrept. Dar să ne gândim un pic logic: de ce să muncească un om pe 1.000 de lei în țară când pe o muncă identică, în Germania, primește minim 4.000 de lei? Este, totuși, o piață a muncii internaționalizată. Și cu politica salariilor de doi lei de dragul competitivității, după cum spunea un ministru tehnocrat acum câteva luni, ajungem să rămânem fără populație activă, să fie insuficientă sau să continuăm să trăim din ce în ce mai puține remitențe. Plus un mare minus pentru demografie, căci tot citeam zilele trecute că pierdem 250 de oameni pe zi.

Așteptările, nevoile și pregătirea sunt mai complexe

Rămân pe ideea de la punctul anterior și adaug următorul lucru: ce se întâmplă când încerci să ții mâna de lucru ieftină în mod artificial? Dacă la punctul precedent mă gândeam doar la anumite categorii profesionale, acum mă refer la situațiile în care resursa umană e supracalificată și ținută pe loc de politici nepotrivite. Unul dintre efecte este să pierdem această populație (fie pleacă, fie se plafonează). De-asta e nevoie de investiții în educație, inovocare, cercetare și dezvoltare, de-asta e nevoie de încurajarea mobilității și formării continue, de-asta e nevoie de încercarea dezvoltării unui ecosistem economic național și de atragerea unor domenii cheie aici, căci politicile astea tot naționale sunt (deși unele regiuni și municipalități pot da lecții). Ajungem la vorba bătrânului Adam Smith în care avuția națiunilor dădea bunăstare, dar această avuție era creată și încurajată și prin dinamicile interne. În post-materialism poate e altfel față de acum ceva timp, dar există câteva asemănări. Și pot să întreb: noi, pe-aici, ce mai facem? Și nu îmi dați răspunsurile cu economia industrială orientată spre export, căci a fost export atât în România, cât și în America Latină.

P.S.: În dezbaterea despre a patra revoluție industrială și modelele de dezvoltare aplicabile nu am mai intrat. Și mai e și provocarea cu vânzătorii de ceapă de pe marginea străzii sau cu cei care meșteresc linguri, dar pentru care nu există nicio politică care să îi includă atât într-un circuit economic (artificial în mare parte) și în societate.

P.S.2: M-a amuzat că punerea în discuție a problemelor de dezvoltare sau ale structurilor economice din țară, la noi în țară, nu a venit din partea sindicatelor (mă rog, sindicatelor de partid sau grupărilor de pseudo-reprezentare a muncitorilor) sau partidelor, ci din partea patronatelor, grupurilor de investitori, asociațiilor de antreprenori.