“Daniel Johnson stătea întins la soare în hamacul său din curtea din spatele casei. Soarele se zbătea să răzbească norii de pe cer, încercând să continue tradiţia zilei de duminică, zilei de odihnă lăsată zi de lenevit în moştenirea familiei Johnson. Timp de patru generaţii, construcţia celebrei case de pe strada Florilor, numărul 13, fusese întreruptă în fiecare duminică din cauza acestui obicei, tratat aparte de membrii familiei. În prezent, nimeni nu mai ştia din ce motiv duminică, partea masculină se odihnea în hamac, în spatele curţii. Cert este ca nimeni nu vroia să renunţe la obicei, spunând soţiilor, prietenilor, colegilor sau celorlalţi apropiaţi că : “Un astfel de obicei de familie trebuie tratat ca atare şi, prin urmare, trebuie să avem grijă de vieţile demult apuse ale strămoşilor noştri.”
Într-o duminică de mai, mai exact în duminica Paştelui, Ioana, soţia lui Daniel Johnson, născuse un băieţel cu ochi albaştri. Mulţi au spus că acest copil fusese blestemat şi că , încălcarea dorinţelor strămoşeşti au dus la un copil din flori. Daniel era singurul care refuza să creadă aceste bârfe născocite de atotştiutoarele cartierului, dar în acelaşi timp era controlat de o aprigă dorinţă de aflare a adevărului.
Lipsa de cunoştinte în ceea ce privea transmiterea genelor la urmaşi, îl făceau câteodată pe Daniel să fie cuprins de furie şi să nu ştie, ce se mai întâmplă cu el. Îşi pierdea adesea controlul până în ziua în care fiul său împlinise şapte ani. Era ziua când trebuia să îi destăinuie acestuia misterul amplasării hamacului în spatele casei şi motivul pentru care trebuia să respecte tradiţia strămoşilor şi să îşi petreacă duminicile în hamac măcar câteva ore, necontând dacă citea, dormea sau povestea scurte istorisiri amicilor, dar el stătea acolo. Desigur că la şapte ani se puteau pune puţine întrebări, dar odată cu maturizarea, fiul trebuia să sacrifice întâlniri importante pentru tainele familiale. Se vedea respins de prieteni din acest motiv, putând ajunge motiv de râs în faţa celorlalţi pentru că nu venea la aniversări, petreceri, întâlniri.
Anii treceau, iar familia Johnson părea ruptă duminică de civilizaţie. Aceeaşi monotonie în ziua de duminică, aceleaşi întâlniri până când, într-o dimineaţa, Ioana este victima unui accident. Şocaţi de veste, partea masculină a familiei se repezi la maşina, urmând calea spitalului. Clipele treceau foarte greu, vorbele dispăruseră, iar bucuria părea un concept abstract, nedefinit în viaţa lor.
-Băiete, trebuie să ştii ceva.
-Ce este tată?S-a-ntâmplat ceva cu mama?
-Nu.
-Dar ce este atunci?
-Ai 15 ani şi trebuie să afli ceva, ceva ce m-am chinuit foarte mult să aflu, poate unul dintre lucrurile cele mai tulburătoare pe care le vei afla în întreaga ta viaţă.
-Este ceva rău?
-Nu ştiu dacă este de rău sau de bine. Important este că vei avea o viaţă pierdută.
-O viaţă pierdută? Ce vrei să spui cu asta? Nu înţeleg deloc.
-Băiete cu ochi albaştri,…
-Ce este tată? Îl întrerupse Albert cu o privire de căţeluş.
-Te-ai născut într-o zi de Paşte, într-o duminică magică. Nu semeni cu mine foarte mult şi ai fost subiectul multor bârfe. Făcând o paranteză, pot spune că ai fost popular de mic. Acum eşti în primul an de liceu, duci o viaţa normală cu excepţia duminicilor pe care ţi le pierzi păstrând un secret al familiei, un mare secret al familiei.
-Ce secret?
-Nu te grăbi. Ajungem şi acolo. Am aflat, după o serie de documentări, că ochi albaştri nu reprezintă altceva decât o genă de la bunicul din partea mamei. Lumea nu ştie multe, aşa că nu trebuie să te simţi prost când ţi se va spune că eu nu sunt tatăl tău. Revenind, vreau să asculţi cu mare atenţie ceea ce îţi voi spune. Acesta este un moment magic, un moment de răscruce pentru omenire, un moment ce a fost prevăzut la începutul secolului al XX-lea de stră-străbunicul tău Jonas.
-Am avut un străbunic numit Jonas?
-Da. Originile contează mai puţin, importantă este povestea lui. Jonas s-a născut cu un dar nemaivăzut: putea să vadă în viitor. Tot atunci el a lăsat o serie de scrieri cunoscute doar de partea masculină a descendenţilor şi păstrate în scorbura unuia dintre copacii de care este legat hamacul.
-Da, ce poveste de adormit copii. Fii atent la drum şi, mai bine îmi spui totul după ce ajungem la mama, la spital. Are nevoie de noi, iar un accident este cu adevărat o veste şocantă, mai ales că este vorba de familia noastră. O poveste cu un hamac magic, cu o scorbură şi cu nişte pagini de jurnal scrise acum o sute de ani nu reprezintă cea mai mare problemă a omenirii.
-Ajung şi acolo. Mama ta nu ştie nimic despre asta şi abia am reuşit să o păcălesc până acum să nu întrebe de ce duminica petrec atâta timp stând într-un hamac în curtea din spatele casei, casa pe care am terminat-o eu.
Jonas putea să prevadă ce se va întâmpla în fiecare duminică, timp de câteva clipe. În duminica Paştelui acesta a avut una dintre cele mai groaznice previziuni. Văzuse un copil născut peste câteva generaţii în familie care va muri , descătuşând o bestie ce va distruge omenirea, un troll magic, un adevărat monstru.
-Şi eu sunt tânărul care va muri?
-Foarte probabil da. Pentru a proteja familia de acest eveniment, bunicul Jonas a stabilit ca în fiecare duminică cineva să stea de pază pentru a avea grijă că nu cumva troll-ul să iasă la suprafaţa şi să găsească hârtiile cu previziuni. Altfel, nu mai exista absolut nicio modalitate prin care această creatură mai poate fi oprită.
-Frumoasă poveste, dar după cum vezi , eu nu am descătuşat nicio creatură legendară sau nu care ar putea pune punct evoluţiei umanităţii şi nici nu am murit. Îţi dai seama acum că ai stat degeaba de pază, fiindcă nimeni nu a reuşit să intre nici măcar în curte, dar să fure nişte scrieri din scorbura unui copac.
-Te înşeli, dragul meu. Încă nu ţi-am dat toate puterile din această cauză. Membrii familiei noastre au o capacitate specială prin care pot realiza diverse lucruri. Fiecare dintre urmaşii masculini au căpătat o putere magică, mai puţin previziunea. Acestea s-au transmis din generaţie în generaţiei până la tine, copile cu ochii albaştri.
-De ce îmi spui aşa?
-Cum? Copil cu ochi albaştri?
-Pentru că în previziuni, cel ce va dezlega troll-ul va avea ochii albaştri şi va avea mai multe puteri.
-Câte?
-Cele moştenite plus încă două.
-Şi, tată, tu ce puteri magnifice ai avut? Sunt curios să aflu, pentru ştiinţa mea, aşa , din curiozitate?
-Vrei să vezi?
-Da.
Daniel Johnson îşi luă mâinile de pe volan şi închise ochii. În câteva momente, în faţa lor se deshise un vortex şi, dispăruseră. Acelaşi vortex se deschise undeva în parcarea spitalului şi maşina cea verde cu parbrizul crăpat ieşi din acea dimensiune. Tânărul Albert, uimit, îl întrebă:
-Asta-i tot? Doar atât? Credeam că se poate mai mult.
-Se poate, dar nu avem voie să transmitem celorlalţi decât puterea noastră, cele moştenite fiind un secret. Nu pot încălca porunca strămoşilor, doar pentru a-ţi arăta ţie ce puteri supranaturale am şi ce aş putea face cu ele. Ar fi în primul rând ilegal pentru noi, oamenii…
-Stai un pic. După ce că avem nişte puteri, de care eu nu ştiam nimic până adineauri, ne mai numim şi oameni? Deja încep să scap informaţii printre degete şi nu aş vrea să mă trezesc cu nu ştiu ce descoperire. Mai bine îmi povesteşti după ce o găsim pe mama. Bine?
-Haide, discutăm mai încolo despre aceste daruri înnăscute pe care le avem.
-Mama ce putere are?
-Mama ta este o muritoare de rând, neputând face nimic.
-Vrei să spui că avem şi darul nemuririi?
-Nu. Am vrut doar să accentuez un pic.
Daniel şi fiul său, Albert, au coborât din maşină şi, după ce au găsit ieşirea din parcarea subterană către parterul spitalului, au început să discute despre lucruri normale, banale. În drumul lor, au întrebat un doctor de pe holul principal al spitalului unde este secţia de terapie intensivă. Cu o faţă zâmbitoare, acesta le-a spus că se află în cealaltă parte a clădirii. Cei doi s-au îndreptat spre partea secundară a spitalului unde se afla secţia de terapie intensivă. Acolo, surprinzător , tocmai ieşea din secţie Ioana, soţia lui Daniel şi mama lui Albert.”
Restul detaliilor aici.