Creditul SAFE este foarte scump pentru români

Într-un comentariu pe Facebook, am criticat programul SAFE, numindu-l „trădare națională”. Am adus trei argumente: 1. „nicio țară serioasă nu s-a băgat în acest program”, 2. dobânda de 3% cu care este promovat programul este mult mai mare, și 3. costurile reale sunt mult mai mari. Am mai scris niște lucruri în comentariu, dar irelevante în contextul a ceea ce a urmat. Am lăsat comentariul la critică nefondată, cu niște acuzații nesusținute, distribuită de un influencer local. Rezultatul a fost o mică avalanșă de comentarii, majoritatea nesusținute factual.

Mai multe m-au acuzat că nu susțin înarmarea, ceea ce e corect, susțin creșterea capacităților de apărare fără înarmare pripită, necalculată, și strategic greșită, cum e cazul contractelor prin SAFE. Nu există nicio amenințare imediată, iar creșterea cheltuielilor de apărare până la 3,5% în următorii zece ani oferă suficient spațiu. Un domn m-a acuzat că nu înțeleg conceptul de „națiune” pentru că nu susțin înarmarea. Alte persoane m-au acuzat că sunt pro-rus. Altcineva mi-a transmis că „bat câmpii cu grație” pe baza unui punctaj media contrazis de datele oficiale. O doamnă solidară cu Ucraina, cu steagul României, ce urmărește Reper, distribuie propagandă pro-Ilie Bolojan, pregătită de principiu în finanțe, mi-a lăsat un emoticoanele de dezgust în replica la comentariul meu. Un domn mi-a contestat studiile făcute, deși e informație publică. Alte comentarii ale postării mi-au mai atribuit, posibil și mie, câteva atribute „trompetă suveranistă”, „sugiranist rusofil retardat”, idiot. De menționat un domn cu propagandă anti-religioasă și pro-Nicușor Dan de pe Facebook, conectat la una dintre țările mele favorite din zona mediteraneană, care mi-a urat să fac infarct. Comentariul meu s-a bucurat de 28 de reacții, aproape toate în derâdere. Toate profilele aparțin unor persoane reale, cu drept de vot, unele cu pregătire de specialitate, trecute prin viață, ceea ce, personal, mă îngrijorează. De părăsit social media nu ai cum pentru că este nevoie din variate motive, inclusiv pentru a simți pulsul spațiului public digital.

„Nicio țară serioasă nu s-a băgat în program” este o afirmație provocatoare pe care am formulat-o, dar merită prezentată. Germania nu s-a băgat. Raportat la programul României, este unul dintre principalii finanțatori și principalul beneficiar al programului SAFE pentru care se împrumută România, în principal datorită regulilor programului SAFE care impun protecționism european. Este țara europeană din NATO cu cele mai mari cheltuieli de apărare ar putea spune unii și cu una dintre cele mai dezvoltate industrii de armament. Poate obține mai ieftin resursele necesare ar spune alții. Corecte amândouă, dar printre motivele principale ale Germaniei se află că SAFE este un program ineficient, posibil neconstituțional, și chiar ilegal. Inclusiv Parlamentul European contestă legalitatea programului SAFE. Cum programul este grăbit prin culoarele de la Bruxelles și din capitele, fapta va fi fost deja consumată în momentul în care va fi o decizie asupra acestor aspecte. Olanda nu s-a băgat. Suedia nu s-a băgat. Mai sunt țările neutre care nu s-au băgat și încă câteva state europene mici. Ca idee, cei care nu s-au băgat reprezintă aproape 40% din PIB-ul Uniunii Europene. Dintre cei care s-au băgat, unii participă simbolic, cum sunt Finlanda, Spania, Grecia. Finlanda este un exemplu interesant, căci nu doar se confruntă zilele acestea cu drone ucrainene pe teritoriu, dar are cheltuieli de apărare similare României, însă folosite mult mai eficient. Are 1430 de kilometri de graniță cu Rusia, mai multe războaie desfășurate în trecut, și a preferat să apeleze prin SAFE la doar un miliard de euro. Principalii debitori ai SAFE sunt Polonia, România, Ungaria, Franța, și Italia. Polonia a aprobat acordul de împrumut după un amplu scandal politic intern având în vedere creșterea dependențelor structurale de industria germană de armament, dând naștere unui conflict constituțional și legal. Ungaria îl va aproba după schimbarea conducerii executive și legislative în urma alegerilor din aprilie. România îl aprobă cu largă majoritate parlamentară și executivă.

Afirmația că dobânda atractivă de 3% cu care este prezentat programul este falsă pentru că nu este nici 3% și nici atractivă. Aici datele sunt clare. În luna aprilie, Comisia Europeană s-a împrumutat pe termen lung la 4%, nu la 3%. Sunt și împrumuturi pe care le face cu 3%, cu scadențe și volume mai mici, dar și mai rare în ultimii ani, reflectând evoluțiile economice și financiare. În a doua jumătate a anului 2025, costul de finanțare pentru Next Generation EU a fost de 3,32%. Chiar dacă cererea e esențială, faptul că Uniunea Europeană se va afla într-o situație fiscală din ce în ce mai dificilă contează la rândul său – când Next Generation EU începuse, costurile de finanțare fuseseră de 0,15%, reflectând schimbările semnificative ale condițiilor de piață. Condițiile cu care se va împrumuta Uniunea Europeană vor fi aplicate pe deplin țărilor beneficiare ale programului SAFE. La rândul lor, costurile administrative ale Uniunii cu acest mecanism vor fi suportate tot de statele membre. Costurile adiționale vor fi suportate din bugetul Uniunii Europene, asigurat la rândul lui din contribuțiile directe și indirecte ale statelor membre, astfel încât merită amintit că vor exista și niște presiuni adiționale asupra bugetului Uniunii Europene.

Simplificăm și ne imaginăm că vor rămâne 3,32%, plecând de la exemplul Next Generation EU. În cazul României, tot în euro, în luna martie fusese 6,33% pe termen lung. Diferența aceasta de dobândă este cea care prezintă creditele luate prin SAFE ca fiind avantajoase. La prima vedere este adevărat. Să plătești doar 35 de miliarde de euro pentru un împrumut de 16 miliarde în aceste condiții este minunat. Aceasta și faptul că sunt zece ani în care se plătește doar dobânda, urmat de restul plăților până în 2070, și nu este un avantaj neapărat dacă nu ești în zona euro. Ignoră însă un element important. Avantajul promovat pleacă de la premisa că leul și euro și vor afla în acea perioadă pe un curs de schimb relativ stabil. În ultimii zece ani, moneda națională a României s-a devalorizat cu circa 13% față de euro. În ultimii douăzeci de ani, cu 32%. Mai departe în timp nu are rost să mergem. Deși există măsuri de protecția împotriva unor astfel de evoluții în viitor, este de domeniul fantasticului că asamblarea de puști prin programul SAFE va ține economia României competitivă în raport cu zona euro, la fel cum este de domeniul fantasticului scenariul intrării fără nesfârșit a granturilor din fonduri europene. Ignorând acest lucru și cu obiectivul aderării la zona euro, un șoc precum Miercurea neagră va elimina cel puțin jumătate din acel avantaj. Chiar și așa, ignorăm că pentru rambursarea creditului de la Uniunea Europeană vor trebui noi emisiuni de datorie, cu costuri semnificative pentru public, care probabil vor fi tot în euro și nu la 3,32%, ci mai sus. Bulgaria este la 4%, deși este în zona euro și are indicatorii macroeconomici cum nu a fost niciodată cazul României în mai bine de două decenii. În consecință, România va plăti mai mult. Doar cu aceste lucruri se pierde avantajul diferențialului de dobândă.

Al treilea punct evidențiat este că sunt mai mari alte costurile reale. Doar dacă ne raportăm la costurile împrumutului tot pentru înarmare, ignorând posibilități care ar fi adus alte beneficii, avem câteve de amintit. Limitarea tehnologiilor mai bune în defavoarea cantităților unora neadaptate conflictelor secolului al XXI-lea, obligațiile cu privire la categoriile de achiziții de armament cu care vine împrumutul, cele cu privire la modul de a face achizițiile și de gestionare a lanțului de aprovizionare, creșterea unor dependențe comerciale nocive, eliminarea mecanismelor de piață, inclusiv a celor privind stabilirea prețurilor, dar și a firmelor, subvenționarea mascată a unor industrii fără viitor, protecționism industrial, eliminarea competiției pe piața internă – exemplul ridicat public recent de un competitor neselectat de stat deși acesta susține că îndeplinea condițiile din documentație este relevant, alocări discreționare ale fondurilor, și altele. Fiecare punct poate fi discutat, dar problema esențială rămâne: o abordare de tipul economie de comandă, bazată pe planificare centralizată, în spiritul societății multilateral dezvoltate. Este curioasă propagarea mesajului alegerii unui anumit șantier, aflat în faliment, pentru construcția unor nave semnificativ mai scumpe decât cele propuse de concurență sub justificările românismului și asistenței sociale pentru angajații de acolo. După ce termină de construit acele nave intră iar în faliment, nu?