Când ajutorul umanitar încalcă drepturile omului

Când ajutorul umanitar încalcă drepturile omului

World Economic Forum a publicat pe pagina de Facebook un clip video despre modul în care tehnologia blockchain este folosită într-o tabără de refugiați. Refugiații nu folosesc bani pentru a plăti în magazine, ci se uită la o cameră care le scanează irisul pentru a-i conecta cu conturile deținute prin World Food Programme.

În goana după optimizarea costurilor și eficientizarea procedurilor, designerii acestui mecanism speră că tehnologia blockchain îi va putea ajută și pentru alte situații, căci va fi folosită identitatea digitală: găsirea unui loc de muncă, eliminarea hârtiilor. Argumentele amintite în videoclipul publicat de WEF țin și de reducerea costurilor de tranzacționare, de eliminarea conturilor bancare și a banilor cash, de folosire a unui mecanism de debit direct din contul WFP, de reducerea riscurilor în caz de conflict și nu numai.

Mecanismul pare perfect din punct de vedere economic și chiar politic. Autoritățile publice și politicienii trebuie să justifice în fața electoratului de ce foarte puțini bani ajung cu adevărat la beneficiarii direcți, refugiații, iar costurile administrative și potențialul corupției  se găsesc printre țapii ispășitori.

De ce să nu apelăm la un astfel de mecanism? Ai un cont personalizat și un corp. Le conectăm și am rezolvat problema intermediarilor și toate riscurilor ce țin de neconformare. Mai mult, ai control total asupra datelor privind utilizatorilor și beneficiarilor. Bine, bine, există mecanisme de protecție a datelor, dar știm că oricând pot fi ocolite.

Problema este mai spinoasă.

Primul ține de demnitatea umană. Refugiații sau beneficiarii respectiv nu sunt niște roboței sau niște corpuri care trebuie să îndeplinească programul gândit de donatori sau de câștigătorii grantului de finanțare. World Food Programme, prin acest mecanism, dezumaninează și desconsideră personalitatea și libera alegere a fiecărei ființe umane în numele ajutorului umanitar.

Tehnic, nu apare problema folosirii directe  a corpului, căci vorbim doar de scanarea unor amprente capturate și digital, dar vorbim, totuși, de folosirea unor elemente corporale în scopuri birocratice sau administrative.

A doua ține de confidențialitate. Este suficient că victimele războiului aflați în tabere de refugiați sau persoane strămutate consideră confidențialitatea ca fiind un lux, însă sunt controlul asupra lor este total. De la amprenta irisului la obiceiurile alimentare, de la programul de hrană la modalitatea de plată, altcineva vede, cunoaște și analizează aceste date.

În al treilea rând, folosirea unor persoane vulnerabile în scop experimental, chiar dacă cu o informare potrivită (orice ar însemna asta) și pentru un scop bun, ridică serioase probleme de natură etică. Care sunt limitele instrumentalizării unor persoane aflate la ananghie? Ce argumente poate aduce un donator internațional pentru a profita de vulnerabilitatea oamenilor? Care sunt limitele optimizării ajutorului umanitar?

Discuția poate continua cu libertatea de opțiuni. Au acces refugiații din tabără opțiunea altor modalități de a procura hrana de la supermarket sau sunt limitați la folosirea beneficiilor tehnologiei blockchain? Își pot forma o opinie informată în lipsa prezentării tuturor informațiilor despre beneficiile negative ale mecanismului de opțiune a hranei astfel? Pot elimina aceștia condiționalitățile cu impact asupra reducerii drepturilor și libertăților la care au acces?

Închei această discuție cu o întrebare simplă, dar cu implicații asupra ideii de „big brother”: ați fi de acord ca măsurile de ajutor social la nivel de stat să fie acordate în același sistem, căci traducerea tehnologiei respective în serviciile naționale aici ar ajunge?