De ce scade productivitatea în țările avansate și câteva probleme ale României

De ce scade productivitatea în țările avansate și câteva probleme ale României

Folosesc sintagma „țările avansate” pentru a descrie economiile dezvoltate. Una dintre cele mai mari probleme ale OECD în această perioadă este scăderea sau stagnarea creșterii productivității.

Situația la nivelul marilor economii europene stă în felul următor: productivitatea orară a crescut (link către o discuție pe Twitter, are și un grafic). În același timp, productivitatea totală a factorilor este dezastruoasă. Un alt material arată că creșterea productivității totale a factorilor în 21 de țări OECD a fost pozitivă din 1985 până 2004, apoi a scăzut sub zero până în 2014.

Situația este similară și în România, chiar dacă nu suntem în top, căci ne amintim certurile dintre partidele de drepta și sindicate. Ambele părți au dreptate, dar vorbesc de lucruri diferite când vorbesc despre productivitatea (presupunând că citesc corect graficele privind productivitatea). Pentru această variabilă, nu am găsit datele la nivelul OECD, deși pentru alte calcule sunt incluse și state non-membre precum România. Desigur, economia românească are propriile caracteristici, dar nu trebuie ignorate aceste detalii, deoarece sunt perceptibile și se văd cel mai adânc la nivelul celor care nu au plecat de pe piața muncii internă spre cea europeană sau nu au migrat spre București. Criza e majoră.

E important care sunt determinanții productivității totale: inovație, educație, eficiența pieței (alocarea eficientă a resurselor – capital, forță de muncă, materiale, etc., la nivelul firmelor și sectoarelor), infrastructură și instituții. Toate astea cer reforme și capacitate administrativă. Contrar apostolilor pieței, nu a existat niciodată vreo economie performantă pe planetă fără o bună capacitate administrativă, iar capacitatea administrativă este ceva diferit de gargara politicianistă și propaganda agențiilor.

O analiză utilă despre regimurile de productivitate și cadrul instituțional, publicată de Kurt Hubner, este disponibilă aici. Are și o discuție la final despre implicațiile politice.  Cum stă situația productivității totale a factorilor de producție și a producției pe ore lucrate pentru România între 2000-2016:

Nu este tocmai bine să aduc în discuție politica, dar, pe lângă criza economică, vedem că sunt niște probleme endogene majore. Mai e de remarcat că în grafic vedem cum, după recesiune, creșterea productivității totale a factorilor/productivitatea multifactorială a fost mai mare decât cea a producției orare, ceea ce arată niște probleme. Ca un hint, s-ar putea să aibă legătură cu muncim mult și prost, noroc că mai sunt anumite regimuri de productivitate care salvează imaginea generală.

Las aici și un grafic cu creștere anuală a PIB/capita în România față de alte țări din regiune pe care le-am selectat. Ne plac căderile care zdruncină și revenirile cu greu:

Bonus, Europa pierde teren la capitolul inovare, iar China avansează. „Intensitatea R&D, măsurată în cheltuielile R&D ca procent din PIB, era de 2,07% în 2017. Același indicator pentru China arăta 2,06%; pentru Japonia 3,28%, un remarcabil 4,22% pentr Coreea de Sud, și 2,76% pentru Statele Unite”. Desigur, este o abordare cantitativă, amintește și autorul, dar, o completare personală, probabil acum suntem deja întrecuți de China. Plus problema masică de scalare. Rămâne de văzut dacă investițiile masive și oportunitatea pandemiei vor putea să creeze condițiile pentru un 2040 mai bun.