Responsabilități regionalizate în Siria

Responsabilități regionalizate în Siria

Ceea ce s-a întâmplat în Siria în ultimele zile marchează un nou aranjament al acțiunii comunității internaționale pentru rezolvarea conflictelor. Ar putea să apară întrebarea în ce măsură este o noutate faptul că un stat decide unilateral să încalce suveranitatea altui stat, care este, probabil, cea mai puternică critică la adresa acțiunii Statelor Unite.

Însă dacă mergem mai departe vom vedea câteva lucruri: multilateralismul a eșuat în rezolvarea situației din Siria, agendele contrastante ale principalilor furnizori de securitate au agravat situația, unilateralismul este de fapt un multilateralism asumat tacit de trei sferturi de planetă, iar statul discutat este unul eșuat, furnizor de insecuritate pentru întreaga regiune, alături de un drept internațional a fost încălcat prin lipsa acțiunii sau a acțiunii incomplete în dezarmarea teritoriului sirian.

Perspectiva mea merge către regionalizarea responsabilităților în privința conflictelor. Estimez că vom vedea această perioadă cel puțin în următorii trei ani, analizând preferințele marilor actori de pe scena internațională. Iar această regionalizare vine baza unor capacități și capabilități diferite, dar și a unor valori împărtășite mai mult sau mai puțin de principalii actori. Aceste elemente, la rândul lor, trebuie cuplate cu nevoile și dorințele realiste actorilor, dar și cu circumstanțele principalelor crize.

Abordarea nu devine altceva decât o ușă pentru era pragmatismului în relații internaționale. Nu exclude tendințele unora de a se înarma atât timp cât nu deranjează, nici angajamentele de dezarmare în privința armametelor neconvenționale. Este o perspectivă compatibilă atât cu acțiunile de legitimare de origine neoconservatoare a intervenționismului, cât și un multipolarism flexibil. Toate acestea în timp ce interacțiunile actorilor oferă flexibilitate, normele dreptului internațional stabilesc limitele a ceea ce se poate face și ceea ce nu se poate face, iar interdependențele neoliberale ajung în sfera politicii externe și de securitate, păstrând diferite modele de organizare politică.

sursa imagine: harta Siria/Shutterstock.com

Această salată conceptuală este vizibilă în ceea ce s-a întâmplat în Siria în ultimele zile. Statele Unite și-au asumat intervenția militară în urma depășirii unei limite instituționalizate, folosirea armelor chimice în Siria, linie roșie stabilită întâi declarativ, urmată de acordul dintre Statele Unite și Rusia și, în final, prin aderarea Siriei la Convenția privind armele chimice în 2013. Însă în 2014 și, ulterior, pe 4 aprilie, a ajuns o nouă știre legată de utilizarea gazelor respective, existând dovezile că au fost folosite, că în jurisdicția Siriei nu ar fi trebuit să mai fie și că guvernul sirian nu colaborase pe deplin în această privință cu OPCW. Unul dintre eșecurile multilateralismului, dar și a înțelegerii pașnice între principalii poli implicați în conflict. Alături de acestea, mai vin disputele din Consiliul de Securitate, din formatele Geneva și Astana.

În acest context, apare lansarea atacurilor respective, cu sprijinul bipartizan al clasei politice americane, poate cu pierderi electorale pentru președintele Statelor Unite. Urmăream un discurs al fostului candidat republican la prezidențiale, Marco Rubio, în care denunța atrocitățile din Siria în urma atacului. Însă ceea ce surprinde este modul în care au fost întreprinse acțiunile. Statele au fost informate, au fost conversații la nivelul miniștrilor apărării în legătură cu ce urmează, inclusiv Rusia a fost anunțată pentru a-și proteja soldații, iar Michael Fallon, secretarul britanic pentru apărare, declara că Regatul Unit nu a fost invitat să se alăture atacului. Avem istoricul dinamicii în acest sens în timpul Bush-Blair și Obama-Cameron, de la asumare la blocare a intervenției. Putem spune că a avut loc o maturizare a intervențiilor în situații delicate. După ce bombele de 70 de milioane de dolari au fost aruncate distrugând infrastructura aeriană țintită, s-a produs o aliniere rapidă a statelor și organizațiilor relevante.  Discursul lui Trump a venit pe direcția neoconservatoare, schimbând chiar și modul în care văzut președintele american.

Anunțurile de sprijin din partea Franței, Germaniei, Consiliului European și NATO au venit pe 7 aprilie, alături de alinierea altor state – aliați sau nu – din Europa și Orientul Mijlociu. Între timp, însă, multe dintre aceste state au făcut altceva.

Conferința de la Bruxelles din 4-5 aprilie privind sprijinirea viitorului Siriei și al regiunii a fost umbrită de știrea folosirii armelor chimice. Rezolvarea conflictului și procesul de tranziție politică internă sub auspiciile Națiunilor Unite au fost printre subiectele abordate, chiar dacă rolul principal a fost asistența și reconstrucția post-conflict. Conferința a fost moderată de Uniunea Europeană, Germania, Kuwait, Norvegia, Qatar, Regatul Unit și Națiunile Unite, reunind numeroase state, organizații internaționale și organizații ale societății civile. Angajamente de 5,6 miliarde de euro au fost făcute pentru finanțare activităților de sprijin umanitar, reziliență și dezvoltare în 2017, alături de alte 3,5 miliarde pentru 2018-2020, precum și împrumuturi de 27,9 miliarde de euro din partea băncilor multilaterale pentru dezvoltare. În privința granturilor, Comisia Europeană și statele membre sunt responsabile de 3,7 miliarde de euro pentru 2017 și de 2,2 miliarde de euro pentru 2018-2020, cu mult peste sumele oferite de alte state. De altfel, împrumuturile vin în special din angajamentele Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare și Băncii Europene de Investiții. Revenind la granturile pentru 2017, primii trei donatori sunt Germania (1.289 de milioane de euro), Comisia Europeană (1.275 de milioane de euro) și Regatul Unit (582 de milioane de euro). 67% din angajementele asistenței pentru reconstrucție vin din partea UE, o altă responsabilitate. Irak a demonstrat faptul că o intervenție fără reconstrucție și planificare strategică este sortită eșecului și provoacă alte crize.

Mai rămân câteva regiuni, însă fiecare își are propriile priorități. China are nevoie de continuitate în direcția actuală și de globalizare economică în speranța ridicării condițiilor de trai și asigurării sustenabilității regimului, pe primul loc fiind producția. Amintesc de China, deoarece este membru permanent al Consiliului de Securitate, are potențial militar și investește masiv în acest domeniu și are nevoie de stabilitate, predictibilitate, pace și securitate, iar Xi Jinping, președintele, a făcut prima vizită la Mar-a-Lago după alegerea lui Trump pe 6 și 7 aprilie, fiind împreună în timpul atacurilor aeriene din Siria. Rusia rămâne responsabilă pentru vecinătatea sa, iar alte zone au nevoie de sprijin din toate direcțiile.

Vedem, însă, o soluție concertată în Siria: militar – Statele Unite în principal, cu acordul tacit al celorlalți, economic și umanitar – Uniunea Europeană în principal, în sprijinirea procesului politic intern – toți actorii importanți pentru impulsionarea dialogului și cooperării celor susținuți în a accepta compromisul. Responsabilități regionalizate. Acesta este un caz aparte, căci situația din Libia este mult diferită, însă putem să ne uităm în alte puncte fierbinți de pe glob: cam toate conflictele din Africa au nevoie de această abordare, poate cu asumarea de către alte state a unui unilateralism acceptat tacit în cazul intervențiilor militare. Cert este că puține cazuri sunt compatibile cu această abordare, căci puține cazuri întâlnesc aceste circumstanțe. Siria a fost unul, Irak-ul va urma, poate Yemen, dar cu diferențe considerabile, aceeași abordare, și mă gândesc în ce măsură este o soluție pentru Coreea de Nord.

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.