Pierde România următorul trenul transformării industriale pentru noile exporturi?
Corelația dintre evoluția exporturilor de bunuri și mărfuri ca procent din PIB și evoluția PIB-ului per capita plasează România în topul beneficiarilor unei creșteri economice bazate pe comerț. Între 1945 și 2014 această tendință a plasat România în rândul campionilor globali, alături de Coreea de Sud. Rezultatul este surprinzător, mai ales că România nu se remarcă neapărat prin mari exportatori, cu mici excepții, însă beneficiază și de o integrare, chiar și la nivelul pe care îl știm, în lanțurile europene. În plină transformare industrială, va mai merge acest model fără viziune, planificare și investiții masive în prinderea din urmă a noilor trenduri în materie de exporturi industriale și integrare economică internațională?
Întrebarea care se pune în aceste zile este în ce măsură procesele de robotizări, automatizări și, în general, trecerea la industria 4.0 intră în conflict cu anumite modele de dezvoltare industrială și de creștere bazată pe exporturi. Graficul și corelația sunt preluate dintr-o prezentare pe această temă susținută de Paulo Bastos, economist al Băncii Mondiale, care spune că robotizarea ar putea lovi în economiile non-OECD bazate prin efectele asupra exporturilor acestora.
Întrebarea vine pe fondul unor efecte ale robotizării care ar putea înlocui necesitatea importului din anumite țări pentru anumite mărfuri. Roboții se remarcă printr-o serie de avantaje comparative față de anumite sarcini repetitive umane. Mai mult, robotizarea și fenomenele asociate sunt mai degrabă utile unor state cu economii dezvoltate, pe de o parte, și cu industrii bine dezvoltate, pentru restul fiind mai dificil să înlocuiască și să complementeze la capacitatea potențială resursele umane.
Întrebarea pozitivă care apare este cum poate România să mențină avantajele pe care le-a avut în modelul de creștere bazat pe export, funcțional o lungă perioadă de timp, în condițiile tranziției spre o industrie robotizată și intensivă din punct de vedere al capitalului. Consolidarea companiilor și industriilor respective devine relevantă. Mai mult, este nevoie de realizarea unei decizii în privința industriilor viitorului pe care economia și societatea românească va dori să le sprijine. Este nevoie de o dezbatere strategică la nivel național pe această temă, însă lipsește. Oportunitatea Planului național de redresare putea furniza anumite puncte, dar orientare pare că sunt altele.
Scopul este clar: evitarea căderii în irelevanță prin eliminarea nevoii de importuri pentru anumite bunuri și mărfuri realizate în România. Am putea da exemplul cu strategia Renauld de a produce Dacia electrică în China, căci a fost o largă dezbatere în spațiul public la momentul anunțului. Mai sunt câteva exemple de bune practici în câteva orașe și câteva încercări de transfer tehnologic în alte domenii bine de cunoscut. Cert este că se lucrează, dar este suficient? În același timp, vedem accentul pe specializări tipice noilor modele industriale deja în Europa, sprijinite puternic din punct de vedere financiar. Peste Atlantic, Joe Biden, președintele SUA, se întreabă de ce lamele pentru turbinele eoliene nu pot fi produs în Pittsburgh în locul Beijingului, într-un plin având al Pactului ecologic, sprijinit de investiții masive în infrastructură și ample reforme în domeniul politicilor socio-economice.
De remarcat că discuția în acest caz este despre bunuri și mărfuri, mai puțin despre servicii, care se bazează pe alte modele și sunt mai ușor de delocalizat, competențele se dezvoltă pe plan global și există o competiție globală mult mai severă.