Marea ajustare la demografie

O petiție online, evidențiată de un medic, solicită scutirea medicilor de la plata CASS. Propunerea este o imposibilitate tehnică și, într-un stat european, ar însemna chiar sinucidere politică pentru cei care ar vota așa ceva. Ceea ce surprinde sunt argumente: deficitul de personal și tendințele de pensionare.

În privința deficitului actual de personal, nu am văzut nicăieri o petiție pentru eliminarea gratuității învățământului profesional de tip universitar sau condiționarea sa, direct sau indirect, de practicarea profesiei pentru o perioadă în România. Față de restul Europei, România, în general, pregătește gratuit profesioniști în domeniul medical, pe care îi exportă, rămânând, printre altele, cu tineri specialiști mai puțin bine pregătiți. Câștigul este triplu pentru țările de destinație: i) nu plătesc pregătirea; ii) primesc oameni înalt calificați; iii) sunt mai ieftini. Pierderea este triplă pentru statul român: i) plătește pregătirea celor care practică în statele mai dezvoltate; ii) rămâne cu oamenii mai puțin bine pregătiți; iii) se confruntă cu o presiune perpetuă la nivelul personalului din sistemul medical, căci cei mai ieftini își vor găsi loc mai ușur în NHS oricând. Este evident că nu este sustenabil, iar ceea ce surprinde este rezistența la schimbare în sistem.

În privința pensionării, acesta este un subiect care trebuie legat de arhitectura actuală a sistemului. Dar nu ține argumentul bugetului de sănătate per pacient. Nu ține pentru i) oricât ar fi alocarea, se va menține decalajul față de economiile avansate; ii) competitivitatea în sistem este mult mai redusă, și datorită monopolului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dar și altor practici de la nivelul funcționării sistemului de sănătatea – mixtul toxic între practica publică și cea privată; cazurile de corupție; procese neoptimizate, etc.; iii) situația județelor fără specialități nu reflectă nevoile reale, care nu sunt de a acoperi județele, ci de a acoperi asigurații sau, în funcție de opțiunea cetățenilor pentru asigurare minimă universală, de a acoperi cetățenii. În acord cu petiția aici, da, este nevoie de o regândire de sistem, dar în altă direcție.

Geografia medicală actuală a fost construită pentru o populație rezidentă ce depășea 23 de milioane de locuitori. În prezent, în baza ultimului recensământ, mai sunt 18,9 milioane. În realitate, datorită emigrației temporare sau permanente, s-ar putea să fie vreo 15-16 milioane cel mult. Nu știm exact, dar sunt șanse să ne apropiem o ajustare cu o treime între arhitectura sistemului medical actual și situația reală. Evident, mai apare mobilitatea internă din ultimele decenii, cu acumulări de populație în câțiva poli. Nu s-a inventat în acest moment pe planetă perspectiva unei astfel de adaptări fără o ajustare negativă a complexității, de pe hârtie, a sistemului. Nu au reușit francezii, japonezii și americanii, am dubii că vor reuși românii, care sunt într-o situație mult mai proastă față de când aceștia au realizat problema. Deșerturile medicale vor fi o realitate. Este motivul pentru care este nevoie de reimaginarea arhitecturii geografice a sistemului medical. Altfel, cetățenii vor continua să moară degeaba în spitale datorită interacțiunii cu spitale fără specialiști sau cu specialiști pregătiți inadecvat, cu spitale în care controlul tehnic este făcut inadecvat, achizițiile sunt aranjate ș.a.m.d.

Ideal, marea ajustare la demografie a sistemelor publice ar trebui să vină împreună cu reforma administrativ-teritorială. În realitate, s-ar putea să fie nevoie mai devreme de aceasta, căci altfel se va prăbuși întreg sistemul și, când se prăbușește un întreg sistem, adesea ia pe toată lumea cu socializarea pierderilor.

Spitalele regionale ar fi putut să ofere un cadru în funcție de care să se producă reajustarea, sprijinite de echipe și instituții agile acolo unde era nevoie de tăieri, însă realitatea ultimilor zece ani de pregătiri oferă puține motive de optimism. Astfel că ajustarea la demografie a sistemelor publice din România, inclusiv cel medical, s-ar putea să ia modelul reajustării sistemelor din Uniunea Sovietică: de la zero. Este greșită ideea promovării mândriei de a avea o anumită infrastructură spitalicească care nu oferă eficiență și eficacitate doar pentru patriotism local, sprijinită de abundența unui sac fără fund. Plus că resursele vor fi și mai limitate în viitor, chiar dacă se pot face optimizări, precum renunțarea la finanțarea echipei locale de handbal pentru sprijinirea accesului la sănătate. Abordarea trebuie să se bazeze pe acces universal la soluții avansate de sănătate, cu specialiști bine pregătiți și infrastructură ca atare.