Limite ale dezvoltării

Limite ale dezvoltării

Discuția despre limitele dezvoltării României se limitează, în general, la recuperarea decalajelor de infrastructură, aspect spre care este direcționată atenția utilizării fondurilor structurale și de redresare, însă lipsesc câțiva itemi la fel de importanți, poate chiar mai relevanți față de adăugarea/finalizarea câtorva mari proiecte de infrastructură. În acest articol, amintesc câțiva dintre acești factori: 

Problema investițiilor în capitalul uman

În esență, oamenii sunt principala limită în calea dezvoltării pe termen lung a României. Dar problema acestora din perspectiva capitalului uman este mai largă. Pe de o parte, dacă continuă ritmul actual de migrație intra-europeană, în 2060 populația Românie va fi 30% mai mică (evident având asumpția unei populații actuale de 19 milioane). Însăși Europa devine și mai irelevantă. Dacă se oprește, scăderea, conform analizei Centrului de Cercetări al Comisiei Europene, această scădere ar fi de doar 15%.

Mai apare în calea acestui fenomen și problema unui spirit al acestor vremuri care descurajează prezența și inițiativa în țară, deși la nivel de macroreglementări sunt aceleași oportunități ca în alte state ale UE. Există problema nivelului de trai, dar aceasta nu se rezolvă de la sine. Pe de o parte, o populație mai mică înseamnă și o forță de muncă mai redusă, una care va suporta și poveri mai mari, fără ajustări structurale. Rata dependenței de forța de muncă pentru 260 nu este printre cele mai groaznice pentru România, între 1,45 și 1,60 conform aceluiași studiu, însemnând că la 145 sau 160 de persoane inactive for fi 100 pe piața muncii. Italia și Grecia vor fi într-o situație mult mai dificilă, dar Suedia, Danemarca și, mai mult sau mai puțin, Germania vor fi într-o situație sustenabilă. Chiar și cu mărirea participării și perioadei de participare pe piața muncii, există costuri suplimentare cauzate de îmbătrânire asupra sistemelor publice și nu numai.

Dar participarea pe piața muncii presupune și integrarea pe piața muncii, ceea ce aduce în discuție starea competențelor și tot ceea ce derivă de aici, de la productivitatea muncii la componenta competitivității ș.a.m.d. Iar educația nu oferă rezultate nici când vine vorba de aspecte precum compentețele digitale. În perspectiva viitorului, vorbim de competențe axate acelei perioade, unde competiția pentru talent va fi mai aprigă, iar costurile de formare ale actorilor de pe piața muncii vor fi diminuate.

Dacă vorbim de urgență climatică și situația dezastruoasă a sistemului public de sănătate, chestiunea pregătirii capitalului uman ridică probleme și mai mari, cu sau fără pandemie. Impactul negativ al pandemiei asupra rezultatelor educaționale și perspectivelor viitoare este deja cercetat. Similar, cercetate sunt și rezultate mai slabe ale furnizării de conținut educațional prin YouTube și platforme alternative față de învățământul profesionist. Scenariul contribuției remitențelor în baza unor locuri de muncă cu nivel slab de calificare la bunăstarea comună de viitor este, de obicei, supraestimat, chiar nerealist, căci vorbim de noi competențe necesare, altă competiție, realocări de resurse. 

Urgența climatică e aici

Urgența climatică este o temă mai puțin discutată, iar dacă este discutată, acel lucru este făcut caricatural. Fie că vorbim de cadrul economic, cel financiar sau cel natural, schimbările climatice și acțiunile de adaptare la acestea sunt prezente. Limitele impuse dezvoltării de schimbările climatice sunt, însă, datorate inacțiunii. 

Lista fenomenelor care pot aduce pagube limitative include atât evenimente extreme, cât și deșertificarea și degradarea solului, pierderea biodiversității și degradarea ecosistemelor, reducerea drastică a resurselor naturale, inclusiv în privința fluxurilor de apă – toate esențiale pentru o țară salvată de multe ori de agricultură, lipsa de competitivitate externă pentru companiile, produsele și serviciile acestora, costuri verzi (incluzând și un import de inflație verde pe termen mediu și lung). Sunt mai multe care pot fi evidențiate, însă aduc limite semnificative dezvoltării.

Politica comercială aproape unidirecțională

Dincolo de capital uman și capacitățile de absorbție a transferului tehnologic, o altă limită este dată de deschiderea economică, în principal comercială, către lume. 

În prezent, România este în linia a patra a Uniunii Europene, dincolo de centrul franco-german, dincolo de PIGS, dincolo de Polonia și V4, undeva alături de Bulgaria și țările din afara UE. Doar faptul că relațiile comerciale sunt dependente de metropola germană (20%), urmate apoi de restul statelor UE până pe la 80%, iar cu Polonia avem un deficit bazat pe un raport exporturi/importuri de 0,5 arată aceste dezechilibre. Iar problema fundamentală este că, într-un spațiu de liber schimb, importurile dominante nu sunt doar cele de mare valoare adăugată, ci și cablaje, pesticide, echipamente de protecție, pâine și carne de porc, printre altele. 

O regulă de aur spune să nu pui toate ouăle în același coș, căci s-ar putea ca în caz de accidente să se spargă tot mai multe. Și când vorbim de dezvoltare, este uitată o mare parte din planetă, deși vedem strategii de internaționalizare clare și prin vecini, unele cu rezultate fără a avea pierderi la nivel strategic. Dacă față de China suntem dependenți în principal prin vulnerabiltiatea pe care o au principalii parteneri comerciali ai României în fața Chinei, față de restul lumii există un cadru liber de dezvoltare, folosind avantajele oferite de Uniunea Europeană. 

Capacitatea de transfer tehnologic și recunoașterea limitelor sale

A doua problemă, legată de prima, este bazată pe transferul de tehnologie. Diseminarea tehnologiilor noi la nivel transfrontalier către alte organizații din România este relevantă. Dacă integrarea în lanțurile valorice europene reprezintă un avantaj, precum și accesul la proprietăți intelectuale care până acum erau departe, pregătirea lor pentru piață rămâne problematică. Chiar și când vine vorba de sisteme digitale întâlnim probleme. Transferurile tehnologie rămân însă esențiale pentru continuarea procesului de catch-up. Însă este nevoie de resurse pentru plata acestora, ceea ce este o problemă, dar și de capacități interne de absorbție a transferului tehnologic, care în același timp să furnizeze valoare adăugată.

Există o limită importantă pentru transferurile tehnologice (și de cunoaștere). La un moment dat, este nevoie să fii printre producătorii acesteia la un nivel competitiv pe plan internațional. Pentru o dezvoltare sustenabilă, nu este suficient să fii doar receptor de cunoaștere și tehnologii, ci și furnizor, chiar unul competitiv. Integrarea în lanțurile europene/internaționale de producție vine cu dezavantaje fără o poziție atent negociată, căci vine cu menținerea status quo-ului de dinainte sau chiar cu poziții mai slabe pe fondul competiției altor jurisdicții pentru aceleași avantaje. Cazul producției de subcomponente cu alternative în Africa și China este cunoscut, dar arată că evită și trecerea către o valoare adăugată mai mare la noi în favoarea celorlalți.

*

Fie că vorbim de capitalul uman, de planificare demografică și de dezvoltare a resursei umane, de efectele schimbărilor climatice și necesitatea unor măsuri de adaptare și reducere a acestora, sau de aspecte economice esențiale unei economii precum natura politicii comerciale și recunoașterea limitelor transferurilor tehnologice, toate acestea depinde de câțiva factori care pot fi avantaje sau dezavantaje, incluzând aici calitatea reglementării, maturitatea mediului privat și agilitatea sectorului public. 

imagine: Pixabay

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *