Dictatura lui Nicolae Ceaușescu

Dictatura lui Nicolae Ceaușescu

Am terminat de citit volumul autorului polonez Adam Burakowski despre perioada comunistă din România, centrată pe dictatura lui Nicolae Ceaușescu (Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților). Avantajul volumului este că oferă o privire din exterior și se bazează destul de mult pe notele Ambasadei Poloniei în București din perioada regimului comunist, oferind o perspectivă relativ neutră.

Voiam să subliniez trei idei din concluzii, unde este discutat cum a fost posibilă existența  regimului comunist-ceaușist în România în forma în care s-a manifestat:

Regatul României nu a fost, firește, lipsit de elemente patologice, dar principala lui problemă a constituit-o nu nu excesul de autoritarism, ci corupția și lipsa posibilității de a asigura avansul social, lucruri zugrăvite printre altele în operele și în vicisitutidinile vieții scriitorilor naționali Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. După primul război mondial, această problemă s-a profilat cu și mai multă pregnanță […] Dacă există ceva care ar putea fi considerat un caracter național, în cazul României acesta ar merge în direcția corupției și nu a dictaturii.

Merită precizat în că lucrare autorul aduce în discuție și câteva cazuri tipice de corupție din perioada regimului comunist. Ironia face că încercarea de reducere a acestor cazuri, fără o interpretare  bazată pe idei democratice și liberale, a dus la restrângerea la scară largă a mai multor drepturi. Nu e prima dată când astfel de efecte adverse sunt obținute din idei obtuze.

Cât timp a existat o clasă conducătoare compusă din reprezentanți ai marelui captial și ai proprietarilor funciari (și merită să remarcăm aici că, de-a lungul celor circa o sută de ani de existență ai unei Românii moderne, puterea a fost exercitată de câteva mari dinastii de politicieni), această clasă n-a permis libera exprimare a adepților unor idei fanatice – Eminescu n-a ocupat niciodată vreo funcție importantă. Dar intelectualitatea românească a sprijinit masiv ideile autoritare și totalitare.

Problema aici indică o lectură superficială a perioade de dinainte de regimul comunist. Da, intelectualitatea românească a sprijinit idei autoritare și totalitare, dar nici clasa politică respectivă nu a blocat ideile fanatice din vreo motivație democratică, ci pentru păstrarea puterii. Cazul dat corespunde altei perioade și în situația în care exista o mișcare care a dispărut în România după unire.

De exemplu, dinastia Brătienilor a fost printre cele mai corupte din istoria elitelor politice ale României. Poate ar trebui adăugată în discuția despre caracterul național și ideea dinastiei, căci poate fi testată înainte, în timpul și după regimul comunist.

Mai mult, acele elitele dinastice nu au reușit să reducă apariția mișcărilor extremiste, ultimele beneficiind chiar de sprijin popular după o perioadă. Problema legitimității apare de multe ori în istoria României și nu dintr-o concurență pentru aceasta, ci din pierderea ei.

În România n-au existat niciodată discuții ideologice.

Autorul se referea aici la discuțiile ideologice din cadrul Partidului Comunist. Nu au fost dezbateri ideologice și încă nu sunt în România, tendința fiind mai degrabă spre un pragmatism oportunist de natură conservatoare. Plus că nu prea aveai cu cine să faci discuții ideologice, fie că vorbim de elite sau de mase. Este drept că după 1989 s-au făcut progrese uimitoare în liberalizarea discursului public, dar acesta a rămas schematic și paralel cu realitatea, de obicei ideologia fiind folosită doar pe post de propagandă. Dar aceasta este doar o funcție a ideologiei, celelalte fiind neglijate. Pe de altă parte, regimul de dinainte de 1989 a fost un produs ideologic total, dar este o altă discuție.  Asta pe lângă faptul că ideologiile sunt, dincolo de anumite limite, doar niște forme, mai degrabă cu efecte negative.

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.