1000 de cuvinte despre Brexit

Referendumul de pe 23 iunie a arătat încă o dată una dintre vulnerabilitățile Uniunii Europene, respectiv dialogul cu cetățenii. Dar este o problemă generală. Și în România, care are printre cele mai optimiste gânduri despre UE, dacă s-ar face o campanie serioasă pentru ieșirea din Uniunea Europeană s-ar găsi suficiente voci care să voteze pentru asta.1

Motivele sunt multiple: grupurile care au mai multe avantaje în afara Uniunii (și sunt multe, fie că vorbim de sectoare precum comerțul sau agricultura, de cei afectați de demersurile anti-corupție, de cei nostalgici după alte metropole și nu numai), lipsa de informare (și poți să facei câte facultăți vrei, căci tot vei găsi suficiente motive pentru a spune nu Uniunii), dar și greșelile pe care le fac anumiți liderii europeni (vechea discuție despre narațiune, despre povestea frumoasă despre Uniune, poveste pusă în pericol din toate direcțiile acum).

Două lucruri sunt clare: o Uniune fărămițată e o Uniune slabă, iar din afară există interese și pentru o Uniune slabă și pentru o Uniune puternică, dar mai ales pentru destrămarea Uniunii (iar aici, inamicii vin de la est; chiar dacă au votat britanicii, primii atacați vor fi românii, polonezii și finlandezii, iar statele baltice deja se confruntă cu amenințări).

Personal, sunt un mare fan al Uniunii Europene, dar când văd că trec o serie de rezoluții și reglementări care sunt împotriva fundamentelor sale sau că promovează agresiv o corectitudine politică paralelă cu realitatea, mă gândesc de mai multe ori care sunt limitele pro-europenismului. Noroc că găsesc mai multe motive, dar nu toată lumea este în această situație.

I. Harta voturilor

Scoția a votat masiv pentru rămânerea în Uniunea Europeană. La fel și Irlanda de Nord. Există persoane care spun că sunt zone mai sărace și au fost beneficiat mai mult de pe urma fondurilor europene. Nu neg, însă și Londra a votat masiv pro-UE.

Zonele vechilor industrii au suferit, iar aici este succcesul politicienilor care au făcut campanie pentru Brexit. Astfel de schimbări există, sunt naturale. Este adevărat că sunt locuri puse în pericol de migrația economică spre Marea Britanie. Nu e nimic extremist în a spune că vin românii după locurile de muncă (de altfel, de piața internă se bucură toată lumea, inclusiv britanicii care lucrează peste tot, inclusiv în zonele populate de barbari).

Țara Galilor și Anglia, cu excepția Londrei, au votat la limită pentru Brexit. Surprinzător, o parte importantă a Angliei s-a bucurat de beneficiile fondurilor europene și de libera circulație.

Sinn Fein a anunțat că dorește reunificare. SNP-ul a militat puternic pentru rămânerea în UE. De altfel, referendumul naționaliștilor scoțieni din 2014 a dus la 44% care doreau o Scoție independentă. Unul dintre motivele pentru care nu au avut majoritate a fost că dacă doreau să intre în UE aveau nevoie de aprobarea restului rămas în UE, ceea nu obțineau.

Pe hartă, mai e Londra. Iar aici discursul merge pe mai multe logici. Pe de o parte, cea financiară, în care iese pe pierdere masiv, spre bucuria Germaniei. Pe de altă parte, cea politică, în care inclusiv laburiștii au făcut campanie pentru rămânerea în UE. Mai e cea economică, cu numeroase firme. Pe scurt, cei aproape 60% care au votat Remain au pierdut pentru moment, dar nu definitiv.

II. Actorii

David Cameron și-a prelungit mandatul de premier cu un an. Și-a dat demisia, după ce a făcut un pariu riscant. A mizat totul pe faptul că rezultatul va fi pozitiv la alegeri. Presiunea în urma alegerilor este mare. Conservatorii au câștigat parlamentarele, dar cu norocul unui vot majoritar, căruia i se poate critica caracterul democratic. A câștigat cu promisiunea referendumului, spunând că va negocia și prezentele condiții. S-a ținut de cuvânt, dar uite că a uitat o grupare importantă din jurul său, care își dorea inclusiv cabinetul.

Boris Johnson este liderul unei alte tabere în rândul Conservatorilor, cea care își dorește să nu piardă și mai mult, având în vedere emergența UKIP-ului. A invitat la Brexit, dar  nu își asumă și răspunderea.2

Nigel Farage continuă propaganda. Nu este campanie bazată pe frică, pe intoleranță sau pe ce mai zic unii. Este bazată pe un pic de naționalism. Fostul conservator ajuns acum europarlamentar pe listele UKIP, trader, a mizat pe nostalgie, pe dorința de schimbare, pe dușmanul de exterior.

Laburiștii s-au prefăcut că au făcut campanie. Acesta este adevărul. S-au temut că vor avea de pierdut la nivel național, că vor pierde susținător și nici nu prea s-au obosit să se implice în campanie. 20% dintre ei nici măcar nu știau care e poziția partidului, iar o parte din parlamentarii laburiști au făcut campanie pentru Brexit.

Nicola Sturgeon, urmașa lui Alex Salmond la conducerea Partidului Național Scoțian spune că vede viitorul Scoției în Uniunea Europeană. Ridică astfel problema independenție. De altfel, Scoția a votat masiv pentru rămânere.

Cine a spus că națiunile au murit s-a înșelat. La fel și cine a spus că luptele din interiorul partidelor nu contează. Un contraexemplu apare astăzi.

Cine va fi prim-ministru? Până și Boris Johnson voia să continue Cameron.

III. Procedura de ieșire

Singura soluție este articolul 50. Ar mai fi câteva modalități, dar ar declanșa o criză constituțională în urma căreia își vor da seama că e mai bine să rămână. Articolul 50, dacă este activat, prevede că în doi ani va fi stabilit un plan pentru ieșire, ce va dura mulți ani.

IV. Impactul ieșirii

Pentru Uniunea Europeană, da, economic vor fi câteva dezavantaje semnificative,  geopolitic la fel, iar Marea Britanie reușea să pondereze influența franco-alemană.

Pentru moralul statelor est-europene va fi un pic diferit, dar și un pic pentru economia liberă europeană.  Plus că alte mișcări, în special în Franța, Olanda și Danemarca, vor cere referendum, practic o reînvigorare a naționalismului.

Va fi mai bine pentru consolidarea structurii instituționale. Franța și Marea Britanie se vor menține UE între Statele Unite și Federația Rusă, plus o influență crescândă a Chinei. Aproape ce se întâmplă și acum, dar mai puțin atlantism, ceea ce nu e bine pentru România, dar să nu uităm de amintirile României.

V. Învățături

• politica națională depășește politica europeană;
• jocurile interne din partide primează;
• referendumul dăunează grav democrației europene;
• politica națiunilor rămâne relevantă.

Concluzionând, nu se va întâmpla nimic. Pe net, circulă o glumă acum: să-l cheme pe Tsipras să negocieze transformarea unui „nu” în referendum într-un „da”. Când am început să scriu acest articol, au intrat în ședință președintele Comisiei, al Consiliului și al Parlamentului, alături de Rutte, prim-ministrul olandez (Olanda are președinția UE acum), ultimul fiind cunoscut după ce a jonglat cu referendumul privind Acordul de asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. A transformat și el un „nu” într-un „da”, pe scurt. UE merge mai departe. Împreună.

1. Poziționarea naționalistă a PNL-ului și cea etnocentrică a PSD-ului au arătat această realitate. [↩]
2. Fostul primar al Londrei este și un rusofil, ceea ce important în această discuție pentru că Rusia este principalul câștigător, alături de un mic grup englez. [↩]