Datorie publică de peste 100% din PIB în 2027

Datorie publică de peste 100% din PIB în 2027

„Datorită unui deficit primar ridicat și a unor dobânzi relativ mari comparate cu ale altor suverani, raportul datorie/PIB este așezat pe o cale abruptă în sus. Sub scenariul lipsei schimbărilor de politică publică, datoria este proiectată de Comisie să depășească 60% în 2020 și să meargă dincolo de 100% din PIB în 2027, rămânând deasupra acelui level până la finalul perioadei de proecție în 2031.” – Comisia Europeană, 18.11.2020

Una dintre obsesiile mele favorite când urmăresc evoluția indicatorilor economici este datoria publică. Sunt un conservator fiscal, după cum se vede din multe poziții exprimate de-a lungul timpului. Dar rațiunea din spatele acestei poziționări este una politică. În 2019, România a avut o datorie publică de 35% din PIB. În 2027, va avea peste 100% din PIB. Opt ani pentru această performanță negativă.

Nu cred în fantasme de tipul teoriei monetare moderne, de origine chartaliste sau funcționaliste, indiferent de numele promotorilor acestora, fie că sunt Pavlina Tcherneva, Warren Mosler sau Stephanie Kelton. Spune „cred” pentru că teoria monetară modernă nu este o teorie, ci mai degrabă o credință, bazată pe controlul absolut al statului asupra societății. Realitatea economică arată că acest lucru nu este posibil, nici chiar în situații excepționale precum COVID-19 când costurile acestei abordări s-au dovedit a fi imense.

Rațiunea pentru această abordare este una politică. Datoria publică imensă nu face bine (și nu avem structura datoriei publice și activitatea economică a Japoniei, construită în două secole, astfel încât România să se joace cu datorii mari; suntem mai degrabă o Grecia într-o situație mai proastă). Se fac împrumuturi la dobânzi imense în această perioadă ca niciodată. Rămâne întrebarea unde se văd în economie aceste împrumuturi. Dacă adăugăm șpăgile de timpul celei de la UNIFARM îți dai seama că datoria publică este căpătată pentru a profitul privat al unora în dauna interesului public. Restructurarea datoriei publice va veni cu costuri mult mai mari decât costurile actuale ale promovări unor reforme substanțiale (acestea au fost respinse prin declarații politice de actualii guvernanți). Investițiile fără reforme nu au niciun sens în acest moment.

Dar datoria publică este și un contract între generații. La final, unii vor plăti. Vor plăti direct sau indirect.  Putem discuta și individual. Eu, de exemplu, am zero beneficii din împrumuturile luate acum și la a căror plată voi contribui în viitorul previzibil cu taxe și impozite care ajung undeva la 60% din venit. Problema unor finanțe publice nesustenabile merge dincolo de „unde se duc fondurile acum”, merge și spre cât este costul împrumuturilor. Și vom ajunge în câțiva ani să plătim mai mult pe dobânzi decât pe investiții în sistemul public de sănătate sau de educație. Este o realitate despre care nu vorbim.

Revenind, în comunicarea sa privind situația fiscală din România, Comisia Europeană repetă și că „România nu este pe calea spre realizarea ajustărilor care ar fi necesare să asigure că deficitul execisiv identificat este corectat în viitorul previzibil”. Despre deficitul bugetar vorbim altă dată, dar este un factor considerabil în contractarea împrumuturilor. Problema este abordarea aceasta având ca orizont viitorul previzibil. Viitorul previzibil este problematic.