Când viața nu are prioritate, respingerea umanismului are

Când viața nu are prioritate, respingerea umanismului are

Adesea, numeroase accidente arată că viața nu are prioritate, chiar dacă pe indicatoarele cu punctele negre de pe E85 vedeai la un moment dat acest mesaj, plătit uneori la suprapeț, atât financiar, cât și uman.

Ceea ce se întâmplă în ultima perioadă cu știrile negative legate de pierderi absurde ale unor vieți nu nu reprezintă o noutate, doar că prea puțini se uită cu atenție și, mai grav, reacțiile și măsurile dispuse sunt și mai lente, puține. Autoritățile responsabile spun că nu au competențe, deși legea este de partea lor în aplicarea soluțiilor, asemenea celorlalte state europene; politicienii responsabili sunt ocupați de alte învârteli, în loc de accelerarea soluțiilor optime, așa cum se practică în statele considerate model; societatea civilă aproape nu mai există, ținând cont de răspunsurile anemice acestor probleme, nu mai vorbim de cea de la nivel local, cea care are cea mai mare importanță; iar cetățenii necaptivi migrează către locuri unde viața are prioritate.

Zeci de mii de români mor prematur în fiecare an din cauza poluării, mii dintre aceștia fiind în București, inima economică, socială, culturală și politică a României. Există legislație, există instituții, dar nu există niciun progres. Legislație despre care se știe din 2007 rămâne neaplicată. Măsuri la firul ierbii pentru soluționarea problemei sunt puține. Cei mai responsabili, autoritățile locale în acest caz, fie nu doresc, fie nu știu, iar controlul de tip răspundere publică este limitat. Printre motivele se află transformarea instituțiilor publice în organizații de asistență socială, capturarea acestora de către diferite de grupuri de interese, adesea cu sprijin bipartizan, și lipsa oricăror sancțiuni pentru lipsa performanței. Uniunea Europeană nu poate repara dezinteresul pentru viața umană de la București și, în general, din România.

Vedem acum cazurile cu oamenii care au murit pe litoral, cauze suprapuse. Cei care ar trebui sancționați de organizațiile profesionale din care fac parte pentru reacțiile din spațiul public nu pățesc nimic când distrag atenția. Despre gestionarea circulației rutiere de pe coasta Mării Negre nimeni nu spune mai nimic, deși soluțiile sunt simple, implementate cu succes și în Coasta de Fildeș.

La fel și în cazul celei feroviare, unde am avut recent o experiență de-a dreptul traumatizantă cu compania de stat CFR Călători, încât mai aveam puțin și ajungeam la spital – degeaba faci sesizări, nimănui nu-i pasă, telefoanele sunt ocupate mereu, iar să pierzi ani prin instanțe de judecată este ineficient. Pe scurt, nu se merită, când șansele de izbândă sunt zero sau prea istovitoare, mai ales când e nevoie de multe astfel de situații. Tragi linie și vezi că există societăți care nu și-au dezvoltat doar instituții extractive.

Dar vedem situația circulației rutiere, unde nu există încă niște amărâte de trotuare pentru drumurile de pe coastă, nici măcar drumurile nu sunt marcate adecvat, iar gunoaiele sunt în paradis, chiar dacă prețurile sunt mai mare decât cele din Franța și Olanda. Oare alții cum au putut, cu costuri relativ reduse, să aibă drumuri, trotuare și piste pentru biciclete, semnalizate așa cum trebuie, în situații similare? Despre droguri, prevenția este o glumă, realizată cu concerte, legislația e laxă, iar polițiștii primesc în timpul liber dedicații de la dealeri în cluburile de pe litoral. Se spune, de la revoluția protestantă, că un stat sau comunitate politică care nu este capabil să administreze justiția are mari probleme de sustenabilitate. Este drept că tezele lutherane, axate pe anticorupție, nu au trecut de Carpați nici la momentul respectiv, nici după. Doar că fundația celor zece porunci este aceeași și totuși mergem la Biserică în noaptea de Înviere, dar lăsăm criminalii și mafioții să se plimbe liberi prin Serbia, Grecia, Italia, Monaco, Emirate, Moldova și nu numai. „Lăsăm” este mult spus, căci numărul celor care pot face ceva în această privință este mic.

Problema este mai mare când te gândești că după doisprezece ani petrecuți aproape zilnic în instituțiile de învățământ nu se învață respectul față de viața umană și, dezirabil, față de demnitatea umană. Cu atât mai mult cu cât vorbim de o societate profund credincioasă, dar cu o credință tribală, surprinzător supraviețuitoare și unui regim comunist, fondată pe gândire mistică și familie. Din nou, nesustenabil fără eforturi de civilizare. Consolidarea unor valori este unul dintre scopurile pentru care a apărut și dezvoltat învățământul de masă, dincolo de utilitatea economică. Putem pune chiar întrebarea dacă mai are rost menținerea unui sistem educațional național de masă, atât timp cât nu livrează nici măcar rezultatele care nu sunt evaluate. Până la urmă, fiecare regiune își poate dezvolta propriul sistem educațional, conform unor minime îndrumări centrale, și poate fi trasă la răspundere pentru rezultatele obținute. Rămâne central, rămâne național, dar ar existat o capacitate mai mare de asumare a eșecurilor.

Sunt însă riscuri majore ce țin de coeziunea socială. Însă poate acest sistem poate rezolva problema eșecului sistemului național de educație de a inspira respectul pentru viața umană, la bază, și valorile civice republicane.

Ceea ce avem acum este generarea unor rezultate în care, majoritar, sunt respinse aceste valori necesare funcționării unei societății, mai mult, este respins umanismul, împreună cu interesul de învățare și perfecționare pe tot parcursul vieții. Cu pași înapoi spre perioada pre-modernă.