Statul modern a reușit să asigure o pace de durată după Al Doilea Război Mondial și pentru că s-a făcut o separare clară între politică și administrație. În Europa și SUA, această tendință a fost vizibilă și înainte, cel puțin acolo unde era cazul unor țări dezvoltate. Alături de separarea între politică și administrație, există și distincția între sfera privată și sfera publică. Administrația nu are opinii private, nici reprezentanții săi. Funcționarilor publici, indiferent de natura lor – funcție publică sau personal contractual – sunt obligați prin natura profesiei și ocupației acestora să se abțină de la transmiterea în spațiul public a unor opinii private. Este o regulă de bază, formală sau informală după caz, în toate organizațiile administrative dezvoltate, fie că vorbim de Japonia, Coreea de Sud, Germania sau Franța.
În România, însă, cariera administrativă rămâne politizată la toate nivelurilor până la a da semnale de partizanat politic. Nu este vorba doar de numirea administratorilor, făcută constant cu un gir partizan, ci de activitatea propriu-zisă. Funcționari publici transmit mesaje politice pe Facebook, dau „like” și „share” unor opinii politice și nu numai. Sunt instituții în care aceste cerințe sunt mai stricte, în care transmiterea opiniei private în spațiul public, digital sau nedigital, se poate lăsa cu amenzi penale și cu excluderea din profesie. Este vorba de organizațiile din zona de ordine publică și siguranță națională, de cele din zona judiciară, de corpurile superioare ale funcționarilor publici, diplomație și lista mai cuprinde câteva categorii profesionale în zone sensibile. Motivele pentru aceste sancțiuni dure sunt destul de simple: este nevoie de dedicarea pentru interesul public, definit în sens național în cazurile amintite anterior. Partizanatul politic, cu sau fără carnet de partid, este departe de a servi acestor interese publice. Mai mult, există un risc puternic de încurajare a corupției, dovedit deja în literatura de specialitate, atunci când administrația optează pentru preferințe private.
Amintesc acest lucru, deoarece am avut recent în presă o serie de cazuri de magistrați care făceau politică într-un spațiu public, își puneau numele pe manifeste politice și lansau tot felul de mesaje politice, dincolo de sfera profesională a acestora. În cazul acestora, libertatea de exprimare are anumite limite, întrucât măsurile nu le afecteau independența pe care o foloseau drept scut și erau destul de clar o dovadă de partizanat politic. Aceștia au propriile organisme judiciare prin care să își facă cunoscute nemulțumirile. Politizarea în stil partizan al justiției o face să își piardă de fapt din rolurile de independență, căci nu justiția nu este independentă doar față de celelelalte ramuri ale statului, ci și față de alte organizații și structuri naționale sau internaționale. Mai mult, nu se ocupă de starea unor decizii politice. Desigur, particularitatea națională este că nu există încă o cultură politică suficient de bine dezvoltată, bazată pe o tradiție rațională, care să asigure echilibrul între puteri, fără interferențe din exterior prin intermediul altor instituții. Însă nu este treaba magistraților să își facă singuri dreptate în acest context, departe de canalele instituționale pe care le au la dispoziție și folosind spațiul public ca teren de luptă internă.
Problema aceasta poate fi extinsă și la celelalte categorii. Activitatea publică, dacă nu este politică, nu trebuie să dea dovadă de părtinire și partizanat. Impactul negativ asupra capacității administrative a statului în cazul unor astfel de măsuri este deja studiat. În final, mai trebuie făcută o mențiune, anume că reforma și opoziția la reformă, în limitele civilizate, instituționale, bazate pe cooperare loială, orientate spre misiunea organizațiilor și sistemelor, nu înseamnă partizanat și nici nu sunt atacuri la adresa neutralității statului. Dar ajungem la cealaltă problemă, cum reforma este înțeleasă prost, foarte prost în România, fiind mai degrabă un cuvânt lipsit de sens, deseori cu conotații negative și instrumentalizat politic pentru mai multă politizare, clientelism, neopatrimonialism, știrbire a independenței și autonomiei, subordonare față de partide, interese partinice sau oculte.
