Arta de a petici

Arta de a petici

Este 1 noiembrie, aproape de greul iernii, iar guvernanții s-au reunit pentru a discuta despre necesarul de finanțare pentru municipalități pentru a subvenționa gigacaloria. Sunt vreo patru luni, poate chiar mai bine, de când au fost lansate avertismente clare asupra evoluției prețului gigacaloriei. Sunt deja ani de când unele companii, precum cea de la Timișoara, erau în prăpastie, iar necesarul de modernizare a fost amânat, nu și festivalul panseluțelor, festivalurilor stradale și contractelor cu dedicație prin care erau devalizate aceste companii.

Rețeta s-a făcut și în cazul crizei gazelor, unde tot nu există vreun plan în România privind îmbunătățirea situației (fie că vorbim de situația comerțului extern, de creșterea investițiilor productive sau de îmbunătățirea capacității instituțiilor de reglementare). Va exista la iarnă și în privința localităților care nu vor mai avea bugete pentru deszăpeziri, subvenții la încălzire pentru persoanele vulnerabile sau artificii de revelion. În primăvară va fi constată o criză a fertilizatorilor care va lovi substanțială capacitatea de produciție agricolă la prețuri acceptabile. Peste cinci ani se va constata că peste jumătate din suprafața României este deținută de actori străini, fiind foarte ieftin pământul românesc, prin urmare, deși avem resurse, nu avem mijloacele de a le folosi pentru a genera un model de dezvoltare sustenabil pentru țară. Și lista va continua.

Unele probleme pot fi peticite. Arta de a petici, cunoscută politicienilor români, poate livra soluții când ai probleme mici. Dar acestea se adună. La fel ca gropile din asfalt, devin mai mari când sunt mai multe. Iar lipsa de preocupare pentru probleme specifice sau generale de interes public este o problemă de securitate națională, nu de discutat și luat decizii la golf. E util să ai terenuri de golf, dar parcă mai util este să te asiguri că nu ai cea mai săracă populație din Europa, mai săracă decât vecinii din Serbia sau Turcia. Culmea este că mai stai și pe o comoară, fie că îi spunem apartenența la Uniunea Europeană, prezența unui capital natural și uman substanțial, și cu potențial de a rezolva și problemele financiare. Dar în contextul cârpirii vor fi imposibil de valorizat aceste avantaje strategice. Resursa umană pleacă sau este folosită suboptim, politicile și deciziile publice rămân luate de persoane subpregătite și consiliate și mai prost.

Rezultatul peticirii și politicii de clan va duce, la final, în direcții deja consacrate, cum este cazul Libanului. O măcinată de prostie și hoție internă, susținută pe calea aceasta și de actori externi, aflată pe o poziție geopolitică privilegiată, cu capacitate de dezvoltare fantastică, ajunsă pe mâna una clanuri corupte și relații societale neopatrimoniale duse la extrem. De la un PIB de 55 de miliarde de dolari în 2018 a ajuns la 33 în 2020. Per capita, de la 8.000 de dolari a ajuns la 4.500 în această perioadă și va continua scăderea. Mai sunt și alte cazuri cu povești similare. Iar informațiile economice arată direcția destul de clar în lipsa unor reforme structurale substanțiale, dincolo de ce este în PNRR: obligațiunile la 10 ani pentru România sunt la 5%, ale Libanului încep de la 6%; datorită programului de restructurări, Grecia a ajuns la 1,3%, Polonia la 2,7%. Piața arată suficiente informații despre cât de bine este așezată România, bazată pe iraționalitatea artei de a petici.