Anti-meritocrația ca politică publică

Nivelul injustiției pare să fi depășit deja cotele alarmante la care ajunsese împreună cu vreo 15 ani. Atunci, anticorupția și criza economică au reparat multe nedreptăți rezultate din proastă guvernare. Nu mai este nevoie de deficit acest concept, căci este disponibil în numeroase rapoarte, multe constatând regres în ultimii șase-șapte ani. Acum, am ajuns într-o situație în care anti-meritocrația pare să fi devenit politică publică. Nici măcar nu este justificată de motive solide, susținute, ci doar pentru că se poate.

În timpul protestelor profesorilor, trecea repede, fără o conștientizare publică a conținutului, o nouă lege a educației. Legea învățământului era rezultatul unui proces în urma căruia au fost eliminați din design experții cu un parcurs dovedit, derulat pe parcursul mai multor ani, sub forma unor dialoguri și dezbateri structurate. Rezultatele au început de ceva timp să explodeze, fiind doar la început. Vedem elevi cu rezultate foarte slabe la învățătură, chiar cu note sub media 5, luând burse de merit. Nu există nicio standardizare reală a criteriilor de merit. Avem educație națională, de principiu, dar în practică bursele de merit, în care meritul este calculat tot pe baza unor standarde naționale, a fost redus la număr, la o relevanță valorică dependentă de apartenența la o colectivitate. În 2023, rezultatul procesului de consultare pentru o Românie educată include și burse de merit pentru pușcăriași. Merit, nu inserție, incluziune, afirmare, sau alte burse cu caracter social. Cum să mai creadă un tânăr din România, cu rezultate medii, în sistemul educațional preuniversitar și universitar de aici când avem situații cu un nivel atât de ridicat de hazard? Este imposibil, explicând și urgia migrației. Descoperă rezultatele acestea de la școală, apoi se trezește cu ele în alocarea resurselor publice, în dezvoltarea afacerilor și, mai devreme sau mai târziu, decide să meargă într-o țară în care există un minim cadru valoric la baza construcției instituționale a statului, economiei și societății.

Alte exemple sunt oferite de noua lege a pensiilor. Dacă în exemplul anterior erau oferite exemplele în care tinerii erau afectați, învățați cu nedreptatea în numele dreptății de mici, acum vorbim de seniori. Pensionari care au muncit zeci de ani vor fi în situația în care vor avea o pensie egală sau foarte apropiată cu ajutorul social primit de cei care nu au muncit. Având în vedere masele populare ce pot fi folosite electoral, pensiile vor mai face agenda publică câțiva zeci de ani. În cazul oferit ca exemplu, apare întrebarea de ce să mai muncești, de preferat fără a fi sancționat pentru că respecți legea și cotizezi la sistemele publice, când economiile tale vor merge să finanțeze transferuri fiscale către cei care nu au depus niciun efort pentru a munci. Mai mult, inegalitățile în materie de venituri vor fi accelerate, căci sunt greu formulate o serie de argumente despre inegalitățile intrageneraționale care, în loc să fie corectate de sistemul public, sunt accelerate. De ce să mai depui un efort când la final este descurajată economisirea, dar și investițiile sustenabile? De ce să mai depui un efort, de exemplu, pentru fiscalizare, când știi că pixul politic, al celor mai mari rețele clientelare, vor decide beneficiile de care te vei bucura? Scurte exerciții de reflectare oferă numeroase exemple prin care este întreținut acest cerc vicios al descurajării muncii productive, al descurajării pregătirii pentru ceea ce va fi pe termen lung, și, în general, al descurajării predictibilității și speranței unui viitor mai bun. Este vorba și de speranță căci, revenind la discuția despre valori, fără speranță nu există contract social intergenerațional, ci conflict intergenerațional. Avem unul în desfășurare, urmează unul și mai dificil, având în vedere modul în care, în final, au votat sau au decis să nu se implice punând argumentele raționale în prim-plan.

Mai sunt și alte exemple. Pot fi oferite, foarte multe, de mediul de afaceri, despre concurență neloială, despre acces la resurse, despre obstacole care nu au de-a face cu principiile pieței și nu numai. Norocul rămâne calitatea de membru al Uniunii Europene, fără de care situația ar fi fost mai tensionată. Ghinionul, creat tot de noi, cetățenii, este că numărul pro-europenilor a scăzut cu vreo douăzeci de puncte procentuale în ultimii cinci ani, deși singura salvare este Uniunea Europeană, inclusiv pentru cea mai mare parte a celor care au contribuit la această scădere. Dizonanță cognitivă colectivă națională.