5 erori factuale în analiza conflictului din Ucraina

5 erori factuale în analiza conflictului din Ucraina

Analiza curentă făcută asupra conflictului dintre Rusia și Ucraina pleacă de la niște asumpții care sunt departe de a fi validate. Redau mai jos cinci dintre acestea, deși este foarte greu să faci o selecție, ținând cont de ceea ce se întâmplă. Problema principală pe care o aduc astfel de erori este că alterează calitatea evaluărilor asupra contextului, ducând la realități alternative. Unele dintre aceste construcții sunt utile, căci, de exemplu, sprijină moralul poporului ucrainean și reduc nivelul de amenințare subiectivă. Dar nu mai sunt obiective.

Războiul este asumat de ambele părți

Războiul este o instituție clară în relațiile internaționale. Până acum, doar Ucraina vorbește despre război. Precizează duce un război împotriva agresorilor din Rusia, este un război defensiv, permis sub dreptul internațional. Ucraina nu a ales până acum opțiunea să meargă într-o contraofensivă și să atace Rusia, deși capacitățile pentru a face acest lucru sunt aproape inexistente. Totuși, vorbim doar de o parte care recunoaște războiu. Cealaltă parte vorbește de o „operațiune militară specială”, chiar dacă pe teren este echivalentul unui război. În momentul în care nu va mai fi o operațiune militară specială pentru Rusia, atunci ne putem aștepta la escaladarea conflictului. Procedurile sunt destul de clare și în Rusia în privința declanșării unui război și implementării sale. Așadar, există un potențial nevalorificat încă de accelerare și escaladare a conflictului, cu pierderi din ce în ce mai mari. Dacă se ajunge la declararea războiului și de către Rusia, va fi deja o altă situație, momentan doar economia Rusiei este, parțial, în tranziția către o economie de război.

Rusia este ultimul imperiu

În ultimele zile, a apărut această narațiune cu Rusia ca ultimul imperiu. Am văzut mai multe variante ale mesajului transmis. Ideea este redată în mai multe volume publicate în ultimele două decenii, însă fără a include o perspectivă comparativă, de obicei prin lecturi axate pe spațiul euroatlantic. Este neclar ce înseamnă un imperiu în această perspectivă, deci a spune că este ultimul imperiu devine o argumentație din ce în ce mai șubredă. Este nevoie de definiții clare, coerente, valide. Nu le avem în acest caz. Mai mult, acest argument rezonează cu ceea ce spuen chiar… Vladimir Putin în criticile sale față de URSS. URSS nu mai există, iar a deconstrui orice entitate politică din perspectivă colonială în prezent devine un act foarte periculos, căci s-ar putea să nu mai rămână prea multe legitime și stabile. Am mai văzut folosită această argumentare sub forma unei politici externe imperiale, însă lipsesc elementele definitorii ale unei politici externe imperiale, căci ceea ce caracterizau aceste politici nu țineau doar de politica sferelor de influență, orice ar însemna asta.

Fără Putin, agresiunea s-ar încheia

Abordarea această pleacă de la premisa concentrării puterii/deciziei în voința unui singur om. Mai include și o premisă care spune că apropiații sunt afectați de reacția occidentală și ar fi dispuși să acționeze pentru a oferi o alternativă care să îi readucă în grația politicii internaționale. Sunt trei probleme principale cu această abordare, dincolo de necunoașterea arhitecturii luării deciziei în Federația Rusă și de o eroare ce ține de scenariile familiare (Ceaușescu, Sadam, Ghadaffi, etc.). În primul rând, nu avem nicio dovadă, cel puțin la nivel public, care să arate că decizia este/nu este asumată doar de președintele Vladimir Putin. În al doilea rând, nu există niciun indiciu, cu excepția celor pe care ni le dorim, cu privire la orientarea de viitor. Altfel spus, cine va veni după Vladimir Putin sau cei care vor veni după acesta, căci nu putem limita discuția doar la un leadership individual, cu ce perspective vor veni. Până acum, relatările și profilurile decidenților arată că decizia asupra intervenției în Ucraina este puternic susținută. De asemenea, nu știm ce înseamnă încheierea agresiunii, rămâne un obiect zburător neidentificat.

Armata Rusiei și-a aratăt potența

Această constatare a multor persoane s-a bazat pe propaganda venită dintr-o singură parte și pe informații segmentate livrate atât de Rusia, cât și de Ucraina și, în general, de entitățile sociale, politice, culturale din alte țări, inclusiv din România. Mai grav, am ajuns în situația de a ridiculiza capabilitățile armatei Rusiei, deși vedem că Ucraina devine din ce în ce mai mult un showroom pentru eficiența noului armament. Recent, am văzut cum rachete de croazieră au fost folosite pentru a lovi cu eficiență o bază militară lângă Liov. Am mai văzut cum se lovește în Ucraina și din Marea Caspică, nu doar din Marea Neagră. Cu cât conflictul se prelungește mai mult, cu atât Ucraina devine o ruină tot mai mare și mai dificil de reparat. Am avut o dezbatere de câteva zile, ușor isterică, privind armele nucleare, dar nimeni nu a prezentat până acum unde pot lovi.

Retragerea va cauza mai puțin distrugere

Wishful thinking și speranța sunt emoții, sentimente, ne dorim în mod evident mai puțin distrugere, chiar oprirea sa, însă strategic apare întrebarea dacă este posibilă și în ce condiții. Într-adevăr, dacă va fi cazul vreunei retrageri ordonate, întrebarea care apare este cum va fi realizată astfel încât să fie acceptată retragerea de ambele părți. Altfel spus, Ucraina și Rusia vor trebui să câștige războiul în cazul unei retrageri ordonate . Dar există și varianta dezordonată în urma acestei ofensive militare. Poate însemna accelerarea distrugerilor, inclusiv la nivelul civililor, folosirea de noi armamente, prelungirea automată a războiului, creșterea vărsării de sânge, și lista continuă. Mai mult, retragerea oficială nu înseamnă neapărat retragerea efectivă și nu înseamnă nici oprirea distrugerii, că luptele pot continua, la fel cum minele vor mai rămâne decenii. Însă este o temă extrem de speculativă. Din contră, exemplele din ultimele decenii arată că retragerile sunt extrem de dificil de executat.