Witcher, șaorma cu de toate în lipsă de altceva

Witcher, șaorma cu de toate în lipsă de altceva

Pe 20 decembrie 2019, Netflix a început difuzarea adaptării The Witcher (Vrăjitorul), un serial de fantezie, dramă și acțiune bazat pe romanele scriitorului polonez Andrei Sapkovski. Sapkovski a publicat volumele cu același titlu între 1993 și 2013, într-o poveste atractivă, din care au rezultate jocuri video, filme și, mai nou, un serial difuzat în sistem live streaming de Netflix. Realizarea Witcher începe prin anii 1980, dar povestea transpusă în film de producătorii americani se bazează pe volumele apărute în cele două decenii.

Am petrecut opt ore urmărit cele opt episoade din primul sezon al serialului (al doilea va veni în 2021 și, ținând cont de recenziile negative pe care le are, probabil va fi mai bun) cu vrăjitori, magi, monștri, regi și regine. Dacă căutăm planuri de interpretare și perspective, vom găsi în acest film. Problema este că vom găsi prea multe și lipsite de substanță. Evident pentru succesul commercial, acest lucru nu are relevanță, cu excepția situațiilor în care următorii și-ar putea face o imagine falsă despre Evul Mediu pe baza universului fantastic din The Witcher. Nu ar fi prima dată.

Filmat în Ungaria, Spania și Polonia, primul sezon nu reușește să furnizeze suficiente informații despre evoluția firului epic și a dezvoltării personajelor în lipsa unei documentări suplimentare. Multe scene sunt prelungite într-un mod care dă mai degrabă oboseală și plictiseală. Unele sunt repetate inutil, cum ar fi scenele din jurul oului de dragon. Senzația că este incomplet, în pofida unei șaorma cu de toate, este reală și, fără a citi scrierile lui Sapkovski, nu îmi dau seama dacă este vina autorului sau a adaptării.

Trecând la aspectele pozitive ale filmului, amintesc redarea a trei cronologii diferite în paralel, cronologii care se unesc în ultimele scene și, parțial, la început. Ai povestea eroului principal, mercenarul Geralt de Rivia, un witcher care se luptă cu bestii și monștri, prins în jocurile politice ale succesiunilor regale, Ienifer de Vengerberg, o vrăjitoare atipică care înfruntă destinul, și prințesa Siri a Sintrei, prinsă între conflictele între regate, descoperirea propriilor abilități și fuga de principalele personaje negative, dar un destin stabilit prin legea surprizei.

Legea surprizei merită amintită, deoarece are o valoare adăugată pentru firul narativ. Este una dintre principalele intrigi, iar impactul ei este vizibil în desfășurarea întregii narațiuni. Nu îmi dau seama dacă există și în folclorul românesc, dar în cel de origine slavică există, având o origine precreștină. Legea surprizei apare într-un singur episod de două ori, generând conflictele care vor anima întreg serialul. Titlul episodului oferă explicit detalii suplimentare pentru dezvoltarea acestei înțelegeri.

Alte chei de urmărire a narațiunii sunt bazate pe genealogia personajelor, unde ajung în câteva generații într-un punct comun. Problema acestei chei de urmărire a acțiunii este că întreg discursul despre destin devine irelevant prin contradicțiile pe care le încurajează autorul. Pentru cei interesați mai mult de politică, ar putea fi interesați de strategia militară de pe continent, de relația dintre ordinea religioasă și ordinea politică, conflictul particular – universal sau de tema haosului.

Serialul are multe inconsistențe, de la imaginația lumii fantastice în care la un moment dat discută despre modul de guvernare preferat prin argumentul investițiilor în cercetare la costumație, glume proaste de secol 21 și câteva materiale folosite în film care nu existau în timpul echivalent Evului Mediu. Chiar dacă este un fantasy într-o lume a supranaturalului, accentul pus pe magie este exagerat. Unele scene pot fi explicate, cum ar fi percepția armamentului balistic folosit în asediul ultimei linii de apărare în fața imperiului, dar alte scene sunt exagerate. Înțelegem trebuchetul cu sfere de foc, un instrument ofensiv eficient, chiar și folosit cu vrăjitoare, dar reflectarea sa cu scuturi magice este de înțeles doar pentru efectele vizuale.

Asediul Acrei. Imagine: Wikipedia – Biblioteca Municipală Lyon

The Witcher este o șaorma cu de toate. Nu le-am amintit mai sus, dar nu lipsesc elementele de corectitudine politică ale prezentului sau simbolurile redate literal. Am citit că autorul, consultant pentru producătorii serialului, a fost mulțumit în mare parte de rezultat, ceea ce mă face să îmi pun întrebări despre originalitatea lucrării. Lumea fantastică expusă, dincolo de elementele imaginative, combină câteva planuri realiste. Cinematografic, filmul putea fi mult mai bun.

imagine: Netflix, via IMDb

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *