Se întunecă. Natura începu să îşi intre în drepturi. După o vreme frumoasă în ultimele zile, Institutul Meteorologic anunţase cod galben şi portocaliu în unele zone pentru ploi. Pe stradă nu mai era nimeni, iar capacele de la canalizare începeau să se mişte. Oamenii canalelor ieşeau la suprafaţă. Probabil au simţit că se apropie furtuna şi au decis că, pentru prima dată, este mai sigur deasupra decât în lumea mizeriei.
Din când în când mai trecea pe stradă câte un cetăţean turmentat. DreamVille era un oraş cunoscut ca locul tuturor posibilităţilor. Era un loc în care puteai să fii prinţ şi cerşetor, putea să conduci o maşină de lux astazi, iar mâine să fii după gratii. Era cunoscut pentru lumea mafiotă de acolo şi pentru atracţia pe care o exercita asupra răului. Oameni de toate speţele se întâlneau acolo. Ziua era o zonă liniştită, o zonă în care oamenii îşi vedeau de treabă, iar noaptea erau scornite planurile cele mai diabolice.
În ciuda problemelor pentru care era cunoscut, nu toată lumea putea să îşi permită să părăsească oraşul. Era singurul loc din ţară unde taxele şi impozitele aveau o valoare infimă. Poate acesta era şi motivul pentru care lumea necurată îşi ducea veacul aici. Totuşi, oamenii liniştiti, cetăţenii adevăraţi, nu trebuiau să se teamă de vecini. Acesta a fost şi motivul pentru care convieţuirea se realiza în pace şi nimeni, absolut nimeni, nu crea probleme. Oamenii munceau zi de zi. Se trezeau la ora şase, dimineaţa, pentru ca la opt să ajungă la locul de muncă. Industria şi serviciile erau dezvoltate. DreamVille căpătase un avans economic din momentul în care a fost descoperit un zăcământ de fier în apropiere. Estimările arătau ca era în primele cincizeci de zăcăminte de fier din întreaga lume. Resursele ţineau un oraş în viaţa.
Stropii de ploaie începuseră, brusc, să cadă. Vântul nu bătea, făcând astfel ca puţinii trecători care mai erau pe afară să fie adăpostiţi sub umbrele. La colţurile strazilor începuseră să se adune toţi cerşetorii, toţi oamenii străzilor. Nu îndrăzneau să cerşească. Nici nu aveau cui să îi ceară câte o monedă, atât timp cât singurele fiinţe de pe străzi erau ei. Unii, după legea junglei, îi alungau pe ceilalţi. Cei mai puternici supravieţuiesc, iar cei slabi nu pot decât să devină supuşi, să renunţe la visurile lor, să renunţe la demnitate şi la toate valorile şi să slujească. Cei ce refuzau acest lucru erau pierduţi. Nu mai aveau ce să facă, toată lumea fiind după ei. Iar când erau prinşi, sfârşitul era aproape. Puţini scapă după ce se opun, mulţi sfârşind în cele mai cumplite moduri posibile.
De dreptate nu se putea vorbi. Poliţia nu exista decât în plan simbolic. Nu putea face nimic. Cine avea curaj, era eliminat. Oraşul era dominat de umbre şi nimeni nu vroia să iasă la lumină. Nu vroiau să atraga atenţia cu nimic. De-a lungul timpului au apărut diverse zvonuri prin care se încerca dovedirea faptului că în DreamVille era Oraşul Coşmarurilor. Aceste zvonuri au reuşit să alunge din cetăţenii cinstiţi şi să sporească numărul infractorilor. Totuşi, încă mai există persoane care îndrăznesc să trăiască, în ciuda bârfelor.
Dreptatea şi-o face fiecare dacă îndrăzneşte, dar de cele mai multe ori rămâne un ideal. Multora le este frică că gândurile pot să fie ascultate şi refuză orice mişcare. Cei ce îndrăznesc să gândească nu fac altceva decât să spere la o noua viaţa, acţionând neavând şanse de izbândă. O nouă viaţa pentru ce? Himerele lor dispar a doua zi dimineaţa când trebuie să meargă, ca nişte sclavi, la o muncă silnică. Cei ce nu dorm intră în vederea celor adormiţi. Nu se ştie niciodată ce este dincolo de perete. Nu se ştie dacă realitatea poate fi văzută pe geam. Totul s-ar putea să fie o iluzie, o născocire a minţilor bolnave, un efect al dorinţelor, speranţa din spatele narcoticelor. Pentru cei din spatele lor totul este un joc nebun dominat de plăcerile cele mai bolnave, dominat de dorinţa unei lumi la picioare şi, totuşi, sperând că monstruozitatea pe care o ascund este doar o zădărnicie. În jocul marilor prefaceri nu există decât dorinţa binelui, însă pentru acest lucru se dă dovadă de machiavelism, minciună, indiferenţă. Succesul este relativ, iar siguranţa nu există. Pionii sunt aruncaţi pe tabla doar de dragul întrecerii, iar când regele intră în şah, celelalte piese sunt dispărute.
Totuşi, pentru a-i proteja pe cei simpli şi nevinovaţi, a apărut Reţeaua, locul unde toate categoriile sociale se întâlnesc pentru a-şi demasca adversarii, pentru a le afla gândurile făcute publice involuntar. În ciuda acestor „defecte” ale reţelei, aceasta reprezintă educaţia, reprezintă istoria şi cel mai important, o siguranţă aparentă. Reţeaua nu cuprinde altceva decât o serie de terminale interconectate ce fac mai usoară transmiterea informaţiilor. Totul are loc în timp real, iar tehnologia se bazează pe Internet. DreamVille este un oraş, dar nu unul oarecare. Din exterior nu pătrunde decât ceea ce trebuie să pătrundă, însă din interior pleacă tot.
Noapte se lăsă peste oraş. Era linişte totală. Ploaia se oprise, iar cerşetorii adormiţi păreau hipnotizaţi. Erau oboşiţi, iar viaţa lor se scurtase foarte mult în ultimele ore. Răbdarea nu exista, iar suprafaţa era pericolul cel mai mare. Ei erau întotdeauna în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Cei buni nu îi suportau, iar cei răi îi vedeau ca pe nişte şobolani aflaţi în căutarea grăunţelor şi neinteresaţi de câtă otravă ar putea conţine. Dar situaţia nu era chiar aşa de rea. Reţeaua reprezenta salvarea pentru foarte mulţi. Acolo, trecutul era mai important decât prezentul.
Luna se aplecă peste DreamVille, aşteptând ca cineva să facă o mişcare. Cele mai diabolice planuri erau născocite acum, dar nu în vederea satelitului, ci în locuri întunecoase, în locuri în care nu ştii cu cine vorbeşti sau dacă vei mai ieşi de acolo.
Comisarul Kelvin stătea întins în patul din camera sa. Nici gogoşile de pe masă nu îi mai captau atenţia. Cutia era nedesfăcută de câteva zile pe masa proaspăt lăcuită. Patul nu mai fusese făcut de foarte mult timp, iar stratul gros de praf de pe televizor demascau adevărata identiate a comisarului. Ori era un om ocupat, ori era unul dominat de lene. Aţipise. După câteva minute se auzi un sunet stingher. Era alerta de pe smartphone-ul său ce îl avertiza că are un e-mail nou. Încercă să ajungă, fără a se mişca, la telefon. Nu reuşi şi, cu greu, se ridică. Se uită în oglinda situată pe peretele lateral al patului şi îşi observă cearcănele de la ochi. Înainte să îşi verifice mail-ul porni către baie, unde folosi un jetul de apă rece pentru a se trezi. Se pare că apa îşi făcuse efectul. Parea transformat, iar acum putea să îşi continue munca. Investiga un caz de câteva săptămâni şi ajunsese să doarmă când avea timp. Nu mai avea un program stabil, iar ceasul său biologic fusese dat peste cap. Se vedea singurul cu lumina aprinsă în mijlocul nopţii, dar cel puţin ştia că face acest lucru în exerciţiul muncii.
Cazul său era unul mai special. Investiga decesul fostei sale soţii. Nu ştia mare lucru, ţinând cont că nu îşi mai vorbiseră de mai bine de cinci ani. Credea cu tărie că măcar atât lucru ar trebui să facă pentru a dormi liniştită. Se căsătorise cu ea când avea douăzeci şi doi de ani. Era tânăr pe vremea aceea şi abia terminase academia. O întâlnise în timp ce investiga un caz aparent banal, al unui furt. Ea era partea vătămată şi depuse o cerere la poliţie pentru că îi fusese spart magazinul de bijuterii. Comisarul reuşise să o cucerească, rezolvând problema şi capturând hoţii. S-au căsători doua luni mai târziu, iar căsnicia lor a durat şapte ani. În acest timp familia părea un Paradis din exterior, dar problemele apăreau pe zi ce trece. Împrumutul pe care îl făcuseră pentru a-şi cumpăra o locuinţă îi aduse în starea în care nu mai putea plăti. Au pierdut casa, nu mai aveau ce să pună pe masă, iar familia părea că îşi priveşte declinul. Nimeni nu era implicat din exterior, cei doi fiind singuri. Au avut şi un copil despre care nu mai ştiau nimic. După ce s-a despărţiti, instanţele judecătoreşti au stabilit că Andrew va reveni mamei. Fusese terminat. Era singur, era pe drum. Norocul său a fost că a avut nişte colegi care l-au ajutat. Unii l-au cazat o perioadă de timp, reuşind să strângă bani pentru a cumpăra garsoniera pe care o avea acum. Din momentul în care auzise de moartea soţiei lui stabilise, după o meditaţie profundă asupra situaţiei, că este momentul să aleagă calea cea dreaptă. Jurase că nu se va mai lăsa influenţat şi va îndrepta DreamVille spre lumină.
Comisarul se aşeză pe scaun şi îşi deschise notebook-ul . Primul lucru pe care îl observă era faptul că fusese trimis de pe un computer al secţiei de poliţie. Deschise e-mailul şi citi mesajul: „Kevin, tocmai am aflat noi detalii legate de cazul la care lucrezi. Vino la secţie.” Fără să mai stea pe gânduri, îşi puse repede paltonul şi se îndreptă spre ieşire. Încuie uşa şi porni în grabă spre parter. Parcarea de la subsolul clădirii îi adăpostea maşina, o Dacie veche de prin 2010. Nu îşi cumpăra asta din mai multe motive: era legat de ea, nu avea resursele financiare necesare pentru a-şi achiziţiona un nou automobil, nu credea că altele sunt mai bune şi aşa mai departe. El era mulţumit de maşina sa. Încercă să o pornească, însă nu avu succes. Făcu verificările de rigoare şi observă că nu mai are combustibil. Trebuia să urce din nou scările şi să îşi schimbe încălţămintea. Distanţa de până la secţia de poliţie era de trei kilometri şi niciun taximetrist nu era sinucigaş să circule noaptea în DreamVille. Îşi luă încălţămintea sport şi se îndreptă spre secţie. Luna era singura sursă de lumină, iar un pas greşit putea să îl coste viaţa. Totuşi, experienţa din spatele său era întotdeauna de folosi şi niciodată nu l-a lăsat baltă. Mergea singur pe bulevard. Nicio mişcare şi nici măcar un foşnet nevinovat nu se auzea. Comisarul nu părea deloc înfricoşat şi îşi continuă drumul.
Noaptea se simţea ameninţată de o nouă zi. Deodată, în faţa comisarului opri o maşina. Nu o cunoştea şi nu îşi dădea seama nici cine era la volan sau cine era pasagerul din dreapta. Îşi dăduse seama că nu venise în pace, ţinând cont de urma frânei de pe asfalt. Din maşina neagră coborî un om de vârsta a treia îmbrăcat în haine negre din cap până în picioare. Trânti uşa maşinii şi se îndreptă spre Comisarul Kevin:
-Eşti gata? întrebă cu o voce ce ar fi putut speria şi fantomele.
-Întotdeauna am fost gata, dar acum nu ştiu pentru ce aş putea să fiu pregătit. Poate îmi poţi spune tu.
-Eşti enervant. Ştii asta, nu? Ei, bine, chiar mă bucur că eu sunt cel ce pune capăt suferinţelor celor din jurul tău.
-Suferinţe? Ce suferinţe? Omule, tu ştii despre ce vorbeşti? Îţi dai seama că eşti complet deplasat?
-Eu zic că este momentul să rezolvăm problema. Ania, coboară.
Din maşină ieşi o blondă ce avea în jur de treizeci de ani. Comisarul înlemni. În acest timp, bărbatul străin nu făcea altceva decât să râdă pe ascuns şi să îşi ia avântul pentru a arunca cu vorbe.
-Da. Uite că te va vedea murind. Plăcut, nu? Dragul meu, vremurile ţi-au apus. Nu ştiu de ce ai avut tu impresia că poţi rezolva ceva. Chiar nu poţi, iar acum te afli într-o situaţie greu de descris. Martori nu sunt. Vei fi doar tu împreună cu conştiinţa ta. Ai refuzat Reţeaua. Este momentul să te alături celor care au crezut că pot fi altceva decât sclavi în reţea, evitând-o sau lucrând-o pe la spate.
-Eu sunt doar o piesă, iar acest puzzle este departe de a fi complet. Nu ai nicio şansă.
-Mai vedem noi, îi tăie replica repede femeia.
-Nu avem ce să-ţi facem. Ai fost un om bun…
Comisarul Kevin izbucni în râs, în timp ce toţi ceilalţi nu făceau altceva decât să se mire.
-Râzi, râzi tu, însă nu mai eşti. Mâine dimineaţă te vor găsi aici decedat şi nu vor şti ce ai păţit. Vor constata că ai murit undeva pe la ora asta şi îşi vor da seama că este vina ta. Nu ai ce face. Nu au ce face. Reţeaua îşi va duce planul la sfârşit. Îmi pare rău să îţi spun, însă…
-Taci. M-am săturat.
Bărbatul îşi duse mâna la curea de unde scoase o armă. O îndreptă spre comisar şi începu să îi vorbească:
-Vezi de ce nu poţi face nimic. Nu ai cum. În câteva momente vei vedea lumea asta altfel…Dacă mă gândesc mai bine nu o vei vedea deloc.
-Sunt doar o persoană. DreamVille va exista şi fără mine şi întotdeauna se va găsi cineva care să aducă spiritul justiţiar aici.
Se lăsă o linişte totală. După câteva clipe se auzi un sunet stingher ce anunţa moartea, decesul comisarului Kevin. Nimeni nu ştia de el. Doar dimineaţa putea aduce vreu necunoscut care să îi fure ceva şi să anunţe la poliţia descoperirea unui cadavru.
Aceasta este introducerea romanului „Profilul”. Pentru mai multe informații, poți accesa pagina aceasta.
