Inovații în politica de partid: convențiile naționale

Inovații în politica de partid: convențiile naționale

În Statele Unite, convențiile pentru nominalizarea candidaților la prezidențiale sunt cunoscute, înrădăcinate. La fel și în alte state, fiind adoptate inclus în sistemul politic intern din România. Partidele organizează congrese în care cer aprobarea validării candidaților la alegerile prezidențiale. Este unul dintre elementele principale de statut. Delegații se reunesc în formulă națională într-un congress sau convenție, după caz, în funcție de o normă de reprezentare și validează candidații în urma obținerii sprijinului prin votul acestora. Dar de unde vine acest experiment? A fost de la început o manifestare a „democrației de partid”?

În 1831, președintele american Andrew Jackson voia să scape de o nouă candidatură alături de vicepreședintele său John Calhoun. Cei doi erau pe poziții din ce în ce mai divergente, iar Jackson voia să aibă o candidatură fără el, dar și fără repercursiunilor în cazul în care l-ar fi eliminat din echipă. Așa că a împrumutat, mai bine spus fabricat, o strategie prin care Calhoun avea slabe șanse să mai fie pe aceeași candidatură, împrumutând o idee de la un alt partid, Partidul Antimasonic. După Partidul Antimasonic, Partidul Național Republican a preluat idea convențiilor, fiind acceptat din partea acestora Henry Clay din Kentucky, fost secretar de stat sub John Quincy Adams. În mod normal, legislaturile statelor decideau candidații după o regulă ce avea deja vreo trei decenii la acel moment. Calhoun era susținut, mai ales că era unul dintre cei care acordau o mai mare atenție statelor.

Jackson însă a convins legislatorii din New Hampshire să lanseze o convenție națională pentru o candidatură Andrew Jackson – Martin Van Buren (guvernatorul din New York). Între 21 și 23 mai 1832, în Baltimore, a avut loc convenția Partidului Democrat, unde van Buren a obținut sprijinul a 73% din delegați. Având și fondul unui conflict personal între cei doi vicepreședinți (Senatul respingând propunerea lui Jackson ca van Buren să devină ambasador în Marea Britanie), rezultatul era previzibil, de altfel Calhoun nefiind printrei cei trei candidați pentru candidatura la vicepreședinție, având un candidat susținut printer pierzători. Echipa Jackshon – van Buren a câștigat alegerile la scor. Ulterior, van Buren devine președinte al SUA ca succesor al lui  Andrew Jackson.

Sistemul de convenții naționale a supraviețuit primului test cu realitatea. Partidul Antimasonic, care are o istorie violentă, împreună cu Partidul Național Republican și cu nemulțumiții din Partidul Democrat formează Partidul Whig, cel ce avea să devină Partidul Republican și să îl dea pe Abraham Lincoln ca prim-președinte.

Litografie de Edward W. Clay, 1833. via Wikimedia Commons

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *