Este momentul să discutăm despre „cancel culture”

64% dintre americani văd fenomenul „cancel culture” („cultura anulării” – anularea/interzicerea în masă a unui fenomen/idei/persoane ca formă de exercitare a dezacordului) ca fiind o amenințării la adresa libertății acestora. Doar 13% dintre americani consideră „cancel culture” că nu este o problemă. Mai mult, 54% dintre respondenții unui sondaj reprezentativ din Statele Unite se declară îngrijorați în privința exprimării opiniilor online de teama interzicerii acestora sau a pierderii locului de muncă. Sunt rezultatele unui sondaj reprezentativ făcut de Harvard CAPS-Harris între 24 și 25 martie 2021. Găsiți mai multe informații în The Hill.

În România, este prezentă o cultură a imitației care pătrunde necritic și atrage numeroși adepți. Nivelul gândirii critice sau, cum prefer să o denumesc, gândirea critică în șabloane contribuie la acceptarea oricăror idei de afară ca fiind bune, fără a avea o dezbatere și fără a discerne în privința acestora. Dacă de la multinaționalele industriei diversității este dificil să ai așteptări, aceștia preluând politica „corporate” de la sediul central și fiind obligate să impună aceste elemente culturale indiferent de locul în care se află, o problemă semnificativă este adusă de promovarea „cancel culture” de către instituții publice de stat, plătite inclusiv de contribuabilii anulați, de către organizații neguvernamentale și de către alte companii. Practic, imitația de tipul anulării culturii este preluat cu dârzenia cu care ilegaliștii au preluat ideile comunismului în interbelic.

Am putea spune că primele victime sunt persoanele individuale. Cu riscul de a fi dat afară de la locul de muncă față de o opinie incorectă politică sau neacceptată de mainstream, cetățeanul își vede libertatea amputată în mediul online și nu numai. Acest lucru se întâmplă și în offline, ținând cont de tehnologiile de localizare a persoanelor în mulțimi aplicate la nivel larg. Să exprimi opinii contrastante față de ortodoxia oficială devine un act de rezistență, unul care te-ar putea lăsa fără loc de muncă și elimina după verificările de background făcute de angajatori, fără posibilitatea de a-ți exprima opiniile prin diferite canale mass-media, cu fenomenul de deplatformare în toi, așa cum persoane și idei sunt interzise în redacții. Dar indivizii sunt cel mai vizibili afectați, nu neapărat primele victime.

Primele victime ale „cancel culture” sunt comunitățile. Probleme acestora sunt reale, dincolo de bunăstarea exprimată de ideologia oficială. Șubrezirea programată a clasei de mijloc, coruperea autorităților și liderilor de opinie/deformatorilor de opinie, probleme care contrazic corectitudinea politică sunt reale. Nimeni nu vorbește despre faptul că tinerii sunt cele mai afectate persoane ale măsurilor luate în pandemie în diferite țări și pe plan global. De ce nu se vorbește despre acest subiect nu știm, aparent există un blackout asemenea celui practicat de media față de protestele anti-restricții de la sfârșitul lunii martie din România. Este clar că nu mai putem vorbi de neutralitatea, nicidecum de obiectivitate, în privința comunicării și participării publice. Spațiul public este decivilizat. Comunități semnificative nu mai au voie să vorbească despre anumite persoane – să luăm cazul lui Mihai Eminescu. Tuturor le este impusă o abordare unitară, uniformă, care nu necesită efortul de a gândi critic. Evident apar diferențe. Când ai probleme precum unele afiliate multiculturalismului (în sensul dezbaterii privind separatismul din Republica franceză), comunitățile le cunosc și au nevoie să vorbească despre ele în polity. Dar nu pot vorbi pentru că sunt blocate și contrazic ideologia oficială și corectitudinea politică practicată. Iar cei ce îndrăznesc sunt victimele cancel culture, indiferent că vorbim de persoane sau organizații.

Lipsește un inventar al fenomenelor de tipul „cancel culture” din România. Am văzut cum global s-au inflamat spiritele în cazul arbitrului Sebastian Colțescu pentru că a vorbit în limba română într-o situație în care trebuia să răspundă rapid și cum s-a transformat într-un scandal al agendelor neomarxiste și radical progresiste. Instituții publice precum Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul Afacerilor Externe și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au condamnat imediat gestul fără să îl verifice și fără să asculte cealaltă parte, unele au avut poziții militante pentru „cancel culture” redefininând chiar și limba pentru a livra ideologia acestora. Pentru că puterea „cancel culture” este imensă în acest moment, autoritățile de arbitraj în acest caz au găsit soluția: o formulă de pseudo-sancționare după iertare a persoanei acuzate pentru a liniști mulțimile minoritare agitate și trimiterea acuzatului la cursuri de reeducare în spiritul ideologiei. Analfabeții care adresau în mod constant jigniri reprezentanților români nu au pățit nimic. Erau parte a minorității considerate „opresate”, iar românii au și ghinionul în această revoluție culturală că sunt albi, deci vinovați. Vinovați pentru orice.

Închei prin a spune că avem nevoie de analiza fenomenului „cancel culture” în România într-un sistematic. Atacurile împotriva unor elemente culturale precum istoria națională, obiceiurile locale, religia majoritară, limba română sunt zilnic vizibile, de multe ori venind din partea unor idioți fără motive substanțiale. Iar pandemia COVID-19 sprijină „cancel culture”, descriind ca obiceiuri sângeroase anumite manifestări de Anul Nou și interzicând doi ani la rând desfășurara ritualurilor de înmormântare și de Paște fără motive clare; bine că în China se poate sărbători fără probleme noul an nou.

imagine: Pixabay

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *