Echilibrul puterilor în stat și rolul președintelui în anumite numiri ori revocări

Echilibrul puterilor în stat și rolul președintelui în anumite numiri ori revocări

Au circulat două interpretări ale motivării deciziei CCR privind rolul președintelui în numirea șefilor parchetelor, venite din două direcții politice aflate în opoziție, raportate la modificările propuse legii privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Prima1 spune că președintele are un drept de veto limitat în numirea șefilor de parchete, recunoscând că președintele ar avea atribuțiile golite de conținut dacă nu ar putea face acest lucru și că ministrul justiției are un rol central în acest proces, ținând cont de faptul că parchetul se află sub autoritatea ministrului justiției, iar președintele nu are o atribuție constituțională expresă care să justifice acest lucru. Această opțiune este însoțită de un comentariu prin care i se permite Parlamentului să restricționeze dreptul de veto la o singură propunere.

Prin urmare, daca legiuitorul organic a ales o asemenea procedura de numire, mentinand un veto prezidential limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire in functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constitutional al ministrului justitiei in raport cu procurorii, Presedintelui conferindu-i-se atributia de numire in considerarea solemnitatii actului si a necesitatii existentei unei conlucrari si consultari permanente in cadrul executivului bicefal.

Cu câteva modificări, este varianta promovată de majoritatea parlamentară și susținătorii ei, încercând să obțină un conflict constituțional între executivul reprezentant de președinte și parlament. Este și varianta prin care Parlamentul României, prin coaliția majoritară, încearcă să o promoveze prin lege.

A doua interpretare introduce distincția dintre numire și revocare, spunând motivarea deciziei CCR se referă la numire, fiind o situație diferită când vorbim de revocare, accentuând condiția de fond privind avizul consultativ al CSM-ului și faptul că ministrul justiției în cariera magistraților este inadecvat2. Cu câteva diferențe, este poziția susținută de cealaltă tabără politică.

Fiind vorba de interpretarea unei decizii cu impact sistemic (privind funcționarea statului român), merită adusă în discuție următoarea întrebare: cum este afectat echilibrul între puterile statului de această modificare? 

Președintele este parte a executivului, se bucură nu numai de o legitimitate dată de rolul instituțiie, dar și de una populară. Parlamentul reprezintă legislativul în interpretarea clasică, iar judiciarul, reprezentând sistemul de curți, asigură tripleta separației puterilor în stat. Între aceștia, există anumite autorități precum sistemul de parchete, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului și altele, cu rol de arbitri, de legătură sau, în situații excepționale, de contrabalansare.

Dacă președintele pierde veto-ul asupra numirii sau revocării propunerilor de numire în funcțiile de conducere, balanța ar trebui să încline asupra unei independențe sporite a magistraților (și inclusiv a sistemului judecătoresc), un efect dezirabil. Doar că balanța înclină, de fapt, în favoarea Parlamentului, care încearcă să se plaseze deasupra celorlalte puteri – executiv și legislativ.

Conflictul între puteri este o constantă în democrațiile funcționale. Mai rău este când acesta lipsește. Apare, însă, specificul democrației din România, care tinde să ofere formule majoritare și majorități care nu țin cont de regulile democratice. Una dintre regulile nescrise ale democrației este consensul sau, cel puțin, necapturarea instituțiilor cu rol de arbitru, alta păstrarea unui echilibru între puteri.

Există anumite mecanisme care asigură funcționarea acestui echilibru: președintele poate trimite legile înapoi în Parlament, Parlamentul poate suspenda președinte, în numirea șefilor parchetelor sunt implicate instituții precum Președinția și Ministerul Justiției, ordonanța de urgență, moțiunea de cenzură, compoziția CSM-ului, etc.

Problema este că balanța înclină spre legislativ, legislativ dominat de un singur partid, care a câștigat aproximativ 46% din electoratul prezent la vot. Mai mult, coaliția nu s-a făcut cu un partid mare, ci cu unul de 6%. Același legislativ dominat, prin Senat și prin Camera Deputaților, are posibilitatea de a numi șase membri ai CCR, majoritatea. Același legislativ a creat un sistem prin care oferă ceea ce opoziția a numit „superimunitate” judecătorilor constituționali, prelungind excesiv mandatul acestor judecători și urmărirea penală, reținerea și arestarea cu încuviințarea a două treimi din membrii Curții (6 din 9)3. În literatura de specialitate, ceea ce s-a întâmplat poartă denumirea fie de „corupere”, fie de „capturare” a unor arbitri ai jocului democratic.

În același timp, Guvernul, o parte a executivului, a fost decis doar de majoritatea parlamentară (și nu vorbim de o majoritate precum în Germania formată din primele două partide, ci de una dominată de partidul care aproape a obținut majoritatea, cu o alianță nu post-electorală, ci pre-electorală). Guvernul răspunde în fața Parlamentului, iar poziționarea demersurile ministrului justiției au fost, cel puțin din mesajele publice, sprijinite de partidul dominant în Parlament. Adăugăm controlul prim-ministrului de către partidul dominant, tradiție instaurată în urma alegerilor din decembrie 2016 – în momentul în care executivul a început să intre în contradicție pe anumite teme cu partidul dominant, acesta a fost schimbat. Practic, ministrul justiției a devenit un alt instrument prin care Parlamentul (dominat de un singur partid) își exercită controlul asupra justiției.

În acest peisaj, motivarea deciziei CCR, indiferent de interpretarea atribuită, slăbește echilibrul între puteri, diminuând cărțile pe care le are executivul prin limitarea rolului președintelui în numirea ori revocarea șefilor de parchete, vulnerabilează separația puterilor, crește influența partidului dominant în defavoarea competiției democratice, competiției între puteri și dinamicii instituționale. Parlamentul nu înseamnă majoritatea parlamentară, partidul nu înseamnă conducerea partidului, executivul nu este inferior legislativului, iar judiciarul nu are nici independență absolută, dar nu este nici supus altei puteri.

sursa imagine: Pixabay
  1. Realitatea.NET, 27 februarie 2018, CCR, decizie crucială. Drept de veto limitat pentru președinte la numirea șefilor de parchete, https://www.realitatea.net/ccr-decizie-cruciala-pre-edintele-i-i-pierde-dreptul-de-veto-la-numirea-efilor-de-parchete_2138050.html []
  2. Cristi Danileț, 27 februarie 2018, Decizia CCR 45/2018 și revocarea șefilor de la vârful Ministerului Public, https://cristidanilet.wordpress.com/2018/02/27/decizia-ccr-45-2018-si-revocarea-sefilor-de-la-varful-ministerului-public/ []
  3. stiripesurse.ro, 15 noiembrie 2017, Judecatători cu imunitate sporită. Proiectul, raport de adoptare în comisia juridică a Senatului, https://www.stiripesurse.ro/judecatori-cu-imunitate-sporita-proiectul-raport-de-adoptare-in-comisia-juridica-a-senatului_1231748.html []

Sunt Mădălin Blidaru și doresc să îți spun „bine ai venit” în casa mea digitală. Sper că ai găsit informații folositoare și un mediu plăcut. Sunt blogger și scriu aici de aproximativ șapte ani. Urmăresc ceea ce se întâmplă în social media și, în același timp, pe glob. Pregătit în domeniul relațiilor internaționale, pasionat de dezvoltare sustenabilă, m-am implicat în numeroase proiecte și acțiuni pornite cu gânduri bune; am trecut prin mai multe organizații, fie ele locale, naționale sau internaționale, de unde am avut ce să învăț. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale. Toate cele bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *