Din nou, despre OECD și ambițiile României

Din nou, despre OECD și ambițiile României

Deplasarea prim-ministrului Ludovic Orban la Paris a inclus și participarea la o reuniune a organismului principal de decizie din cadrul OECD (OCDE folosit deseori în română). Este bine că indiferent de cine ajunge la guvernare este menținut interesul pentru aderarea la OECD. Este bine că nu avem o reconsiderare a acestei poziții și că toate partidele parlamentare fac eforturi de imagine în această direcție. Există speranța că vor face și eforturi de substanță. Puteam fi în familia OECD de decenii, dacă România nu făcea prostii începând cu a doua jumătate a anilor 1930 sau dacă aveam niște guvernări mai responsabile în perioada de după prăbușirea regimului comunist.

Mă mir deseori la unele gafe de comunicare de la nivelul Guvernului. Sper că prim-ministrul Orban, care cunoaște destul de bine problematica OECD, urmărind tema în ultimii ani, nu a spus ceea ce a transmis Guvernul României că a spus. În comunicarea oficială privind întrevederile acestuia în marja Consiliului OECD, Guvernul României amintește că:

„În discursul din cadrul reuniunii plenare, premierul Ludovic Orban a reiterat angajamentul ferm al României de a deveni membru al OCDE, demonstrat prin însușirea constantă și promovarea activă a standardelor și valorilor OCDE, țara noastră fiind statul european candidat cel mai bine pregătit pentru procesul de extindere a organizației.”

România nu este stat candidat la OECD în acest moment. De altfel, nu este niciun stat european candidat la OECD în acest moment. Într-adevăr, există un angajament ferm pe anumite domenii la nivelul autorităților române de a merge pe calea aderării la OECD, dar procesul este unul bine definit. Singura țară candidată pentru aderarea la OECD în acest moment este Costa Rica.

Partea bună este că, dacă există voință politică și acțiune după, aderarea se poate rezolva în câțiva ani. Nu este o formalitate, fiind un proces riguros de evaluare, iar un potenția membru precum România a demonstrat că are capacitatea de a trece prin astfel de provocări. Trebuie să demonstreze acest lucru, iar este mult de muncă pentru că nu merge să fie, din nou, a cincea roată de la căruță ca în cazul apartenenței la Uniunea Europeană. Partea bună este că dacă au reușit Columbia și Lituania să adere, perspectivele sunt bune.

Procedura este destul de simplă pentru un efort instituțional și politic național: în urma analizei OECD, forul suprem de decizie poate dechide deschiderea disucțiilor privind aderarea; ulterior, este pregătită o foaie de parcurs pentru a fi adoptată de Consiliu și comunicată statului care dorește să devină membru; aceste o îndeplinește, realizează reformele necesare și se asigure că sunt sustenabile, apoi merge mai departe cu procedura propriu-zisă de aderare în urma invitației de a deveni membru. Letonia a demonstrat că poți trece prin această procedură în trei ani, între 2013 și 2016, e drept că păstrând condiționarea unei evaluări de progres post-aderare pentru o perioadă.

Principala barieră pentru ambițiile OECDiste rămâne ceea ce se întâmplă pe plan intern. Obiectul este departe de a fi îndeplinit atât timp cât Guvernul vine și dă 25 de ordonanțe de urgență, majoritatea obscure, peste noapte; când corupția rămâne un brand de țară, demonstrat de ceea ce s-a întâmplat în pandemie, scandalul UNIFARM fiind un bun exemplu; când politicile adecvate implementate  de la A la Z sunt mai degrabă excepții și când numeroase sectoare rămân în afara atenției guvernanților. În 2020, OECD este în primul rând un forum de bună guvernare.

imagine: gov.ro

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *