Anul politic 2017

Anul politic 2017

A început cu un nou cabinet, venit după agitarea opiniei publice de către câștigătorii alegerilor parlamentare din 2016 cu propunerea primei femei prim-ministru din istoria România. Dar nu a fost așa, fiind propus un fost deputat și ministru, unul care nu se remarcase cu nimic activitatea politică, însă care s-a făcut remarcat prin obediența față de părinții coaliției de guvernare – Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu, politicieni vechi, dar prezenți.

Aproximativ o lună a fost măcinată de proteste de stradă, sprijinite puternic prin coborârea președintelui Iohannis printre protestari, și demascarea „elefanților” de pe agenda ședinței de guvern. Încă nu știm dacă existau acei elefanți pe agenda ședinței executivului, având în vedere faptul că transparența nu mai este nici măcar mimată, iar agenda nu fusese cunoscută înainte.

A venit OUG 13, proteste masive în prima săptămână din februarie, abrogarea OUG 13 prin OUG 14 și un pic de liniște, chiar dacă protestarii doreau, de fapt, căderea Guvernului, apoi abrogarea respectivelor ordonanțe (OUG 13 a fost oprit, protestele însă au continuat). Încă nu știu dacă ordonanțele respective au fost bune sau rele, însă nu au fost 600.000 de oameni prezenți în stradă nici măcar cu întreaga mobilizare a tinerilor frumoși și liberi, PNL, USR și Platforma România 100, apărută între timp ca platformă civico-politică de sprijin al fostului prim-ministru Dacian Cioloș.

În luna iunie, Constituția României și-a arătat încă o limită, dar și o măsură de siguranță, într-un moment de criză între legislativ și executiv, dar și în interiorul partidului majoritar aflat la guvernare. Formal, Guvernul României rămăsese în câțiva oameni, după demisia majorității membrilor: prim-ministrul și câțiva aliați. Retragerea sprijinului politic de către partid nu a fost suficientă pentru schimbarea Guvernului, fiind necesară depunerea unei moțiuni de cenzură de către coaliția majoritară împotriva propunerii din ianuarie, o afacere de partid la care nu au participat partidele de opoziție. La final, am aflat că a fost vorba despre nerăspunderea prim-ministrului la câteva ordine pentru comiterea unor ilegalități venite de la șeful de partid.

Noul prim-ministru al României apărut din senin nu a provocat niciun moment de ezitare pentru președinte. De altfel, au fost două partide care au avut nominalizări la funcția de prim-ministru în cadrul consultărilor de la Palatul Cotroceni: Partidul Social Democrat – condus de Liviu Dragnea – și Partidul Mișcarea Populară – condus de Traian Băsescu. Dacă ALDE avea o alianță oficială pentru susținerea propunerii PSD, iar UDMR o politică nici de sprijin, nici de opoziție față de coaliția de guvernare, primele două partide de opoziție nu au venit cu nicio propunere de prim-ministru, dovedind o criză internă aflată departe de încheiere. Propunerea PSD, Mihai Tudose, a trecut fără probleme, având în vedere majoritatea formată în urma alegerilor generale.

În iunie, primul partid de opoziție (ținând cont de procentele din ultimele alegeri) și-a ales noul președinte, Ludovic Orban, fost ministru în Guvernul Tăriceanu, un guvern susținut la acea vreme, din umbră, inclusiv de PSD.  USR, al doilea partid de opoziție, a avut nevoie de două congrese pentru a-și alege un nou președinte, după o „lovitură de partid” la nivelul conducerii executive în urma căreia președintele fondator își dăduse demisia pentru că poziția luată de partid era contrară promisiunilor din campanie. Prin octombrie, USR și-a ales un nou președinte, un fost asociat-fondator al unei firme care oferea consultanță unor diferite instituții ale statului, trecut prin Ministerul Fondurilor Europene și ajuns deputat în 2016. Noul USR a spus că este de centru-dreapta, iar 15 parlamentari proprii l-au invitat pe Dacian Cioloș în partid.

Cu Platforma România 100, fostul prim-ministru Dacian Cioloș a avut câteva poziții publice și a lăsat să se înțeleagă că viitorul acestei platfome este unul politic. Rămâne de văzut cât de credibil va fi proiectul unui fost prim-ministru cu rezultate slabe și contestabile, având în vedere portofoliul deținut de acesta ca independent în Guvernul Tăriceanu în urmă cu 10 ani.

A trecut vara, perioadă în care principalele reforme ale coaliției de guvernare au fost în dezbatere  și publică și adoptate (sau amânate public). Salarizarea unitară, revoluția fiscală și reforma justiției au fost principalele măsuri, ultima fiind intens contestată începând cu vara trecută, impactul indirect de subminare a independenței judiciarului fiind vizibil în spațiul public. Politica post-adevăr a fost continuată pe un ritm intens, lupta prim-ministrului cu multinaționalele și instituțiile din domeniul financiar-bancar și minciunile anunțate în direct de unii miniștri fiind doar două exemple.

Un leu în depreciere, o datorie publică în creștere și un deficit bugetar în creștere alături de o creștere economică peste așteptări bazată pe consum par să descrie evoluția economică. Și bune, și rele, însă semnificativ influențate de lipsa investițiilor publice și de eșecul absorbției fondurilor europene. Deficitul forței de muncă și problema pregătirii capitalului uman ca probleme economice au căpătat din ce în ce mai multă atenție.

Ultima parte a anului a fost marcată de eșecul majorității parlamentare de a se ridica la înălțimea așteptării publicului, atacurile împotriva instituțiilor fundamentale ale democrației românești fiind o constantă în activitatea majorității. Legile justiției au scos oamenii în stradă și au arătat că progresele înregistrate de România în privința independenței justiției, asigurării unui echilibru între puteri și neinterferenței politicului în activitatea instituțiilor publice nu sunt ireversibile. Chiar dacă aceste instituții au dovedit rezultate concrete și de necontestat, inclusiv în domenii sociale precum sănătatea – recomandate într-un raport al MCV de acum câțiva ani, mediul politic acționează puternic asupra lor.

Sărbătorile de iarnă au pus punct neliniștii, au marcat chiar o pauză în activitatea sectorului public cu un impact puternic inclusiv asupra celui privat pentru finalul de an, iar 2018 va veni cu alte surprize. A fost 2017 un an în care România s-a îndreptat spre iliberalism sub presiunile partidului majoritar asupra unor puteri ale statului, organizațiilor nonguvernamentale, presei, unor actori economici, state terțe și unor organizații internaționale sau un an în care societatea civilă s-a consolidat și au fost adăugate noi nuanțe echilibrului de puteri în România în contextul unui nou rezultat electoral?

politica
sursa imagine: politics / Shutterstock.com

Sunt Mădălin Blidaru. Dacă vrei să îmi transmiți ceva, mă găsești la madalin [at] blidaru [dot] net sau pe diferite rețele sociale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *